Le datorăm totul, însă le dăm nimic

 Astăzi vorbim despre “încurcă-lume”. O expresie care, la origini, are un cu totul alt înţeles, dar pe care o putem atribui astăzi, cu onoruri şi ovaţii, pensionarului român. Această ființă enervantă pentru autoritățile care, evident, nu vor îmbătrâni niciodată, această formă de existență sublimă și nobilă în fapt, dar nesemnificativă, inutilă și enervantă pentru decidenții României și pentru mulți dintre cei care poartă în prezent, haina tinereții, are și ea, o zi de sărbătoare. Nu peste mult timp vom sărbători această categorie socială, de departe  cea mai lovită, batjocorită și supusă unor chinuri existențiale inadmisibile într-o țară membră a Uniunii Europene în prag de deceniu nou. Vorbesc despre pensionarul obișnuit, cocoşat de zeci e ani de muncă şi cu câteva sute de lei pensie, nu despre care câştigă 250 de milioane vechi, cum spun ei, ca pensionar sau mai mult, sumă indiscutabil meritată în condiţiile în care ai avut în cartea de muncă 120 de ani vechime și ai contribuit corespunzător an de an pentru a avea o asemenea pensie cu care nu se pot mândri nici suedezii.  Lăsați deoparte Legea pensiilor, măririle recente, oricum anemice și care nu pot acoperi valul de cheltuieli ce vin peste pensionarii noștri acum în pragul anotimpului rece. S-au mărit pensiile, cu 100-200 de lei dar vedeți cu cât au crescut prețurile, cât au ajuns euro și dolarul față de acum un an sau doi, cât costa medicamentele astăzi și cu cât s-au scumpit facturile la utilități. Abia după aceea putem discuta și despre aceste măriri și eficiența lor. Pensionarul român încurcă pe toată lumea. Enervează, agasează, încurcă socotelile.

La pensionari e cu… „-ce naiba mai vor şi ăştia?” de cele mai multe ori. În timp ce ţările civilizate îşi răsfaţă vârstnicii, oferindu-le aşa cum este firesc, condiţii nu doar decente, ci foarte bune pentru a se bucura de anii de linişte şi odihnă, de călătorii, de staţiuni, de casa pe care şi-au ridicat-o, la noi, cum să fie decât altfel? Cum să fie, decât invers? Pentru că o societate sănătoasă la cap nu uită faptul că ei nu n e-au crescut “decent” ci punându-ne în față, cu dragoste, și bucata lor de pâine pentru ca nouă să nu ne lipsească nimic. Vârstnicii noştri, după zeci de ani de muncă, unii 40, alţii chiar 50, după ce şi-au dedicat trei sferturi din viaţă unei profesii, sunt în situaţia în care aproape nimeni nu mai vrea să-i susţină, să-i ajute, să-i audă. După ce au croit şi cusut haine, au frământat miliarde de pâini, au salvat vieţi, au scos cărbune din pământ să ne poată fi bine iarna, după ce ne-au învăţat să scriem şi să citim, ne-au vindecat de boli cu ceea ce au avut la îndemână şi ne-au ţinut prin şcoli, şi după multe, nenumărate altele, toate de nepreţuit, pensionarii, cei care de fapt sunt părinţii, bunicii sau străbunicii noştri, trăiesc astăzi drame inimaginabile. Sărăcia care a intrat în casele lor ar trebui să-i trezească aşa cum te trezeşte un coşmar în toiul nopţii, pe toţi cei care, an de an au contribuit la degradarea calităţii vieţii acestei categorii sociale pentru care ar fi trebuit să avem nu doar grijă ci mai ales respect şi recunoştinţă. Nu mai descriu cazurile, cu zecile de mii, în care un pensionar nu-şi poate cumpăra, chiar şi prin „compesatele” mânărite şi falsificate, medicamentele care să îl ţină în picioare. Pensionarii nu îşi permit să aibă o alimentaţie bogată în proteine, asta însemnând carne în primul rând, pe urmă toate celelalte produse, de dulciuri sau delicatese nu mai vorbim.

Unui pensionar care câştigă atâtea sute cât poate număra pe degete, îi este imposibil să trăiască în condiţii de normalitate, de decenţă. Nu are cum, mai ales pentru faptul că jumătate din bani cel puţin, zboară pe fereastră, pe medicamente. De restul cheltuielilor nu mai vorbim. Tare mult aş vrea să trăiesc ziua în care voi vedea şi pensionarii zâmbind. Nu de huzur şi lux, pentru că ei nici nu-şi doresc aşa ceva, ci de bine, de linişte, de confort şi trai lipsit de grija zilelor, atâtea câte le sunt date. Să-i putem trimite la un tratament, la un restaurant într-o seară, într-o călătorie sau excursie, măcar o dată pe an. Să-i vedem cumpărându-şi haine noi, încălţăminte nouă, poate şi un produs obişnuit pe care ei îl consideră acum un lux. Sacrificiile pe care trebuie să le facă un pensionar român, cu excepţiile pe care le ştim, pentru a atinge la un moment dat cu vârful degetului normalitatea sunt de cele mai multe ori imposibil de făcut. Iar mulţi dintre cei care le fac, ajung aproape de mal şi se pierd în adâncuri, răpuşi de efort, de gânduri, de nedreptăţi şi de anii din spatele lor. Putregaiurile şi buruienile trăiesc în continuare şi trăiesc bine prin ceea ce ei au clădit și dăruit acestei țări, asigurându-le, fără să știe, tot ceea ce ei fură și folosesc astăzi. Bătrânii noştri frumoşi, cei cărora le datorăm totul rămân uitaţi în câmp şi furtună, exact când au mai mare nevoie de noi. Şi nu de noi – copii, nepoţi, strănepoţi – cei care desigur, îi iubim, încercând să facem cât putem să le aducem puţin bine în viaţă. Mă refer la cei care încet dar sigur au transformat an de an această categorie socială în una “martir” care plătește cu anii cei mai grei ai vieții pentru bunăstarea celor care se cred veșnic tineri, în putere dar mai ales la Putere.