Lături peste lume

Cornel Codiţă

Privesc de câteva minute bune imaginea de presă şi nu pot ieşi din starea de stupoare. Mă uit tâmp, îmbrâncit violent de ceea ce văd, aruncat în afara oricărui sistem de repere. În capul meu, maşinăria care produce explicaţii, raţionalizări, soluţii de tamponare pentru şocurile realităţii, de data aceasta, refuză să plece la cheie. Nu vrea nici măcar la manivelă, cum porneau altă dată camioanele, basculantele şi chiar automobilele de lux.
Doi tineri, adolescenţi, într-o expoziţie. Ţepeni solemn, îmbrăcaţi la fel, cu un soi de „uniformă” pe care apare vizibil un logo-manifest. Într-o postură afectată de salut, stau cu spatele la tabloul (Claude Monet, „Le Printemps”) peste care tocmai au aruncat nişte lături viu colorate! Sunt exemplarele „de vitrină”, „de vârf” ale noii generaţii de activişti! Nu ai Partidului Bolşevic, nici de la Hitlerjugend, ci ai nu ştiu cărei organizaţii ecologiste. Participă la un proiect menit să aducă lumii, cu forţa dacă altfel nu se poate, salvarea prin „Revoluţie”. Ca orice revoluţie care se respectă, şi aceasta are nobilul scop „să construiască o societate justă şi rezilientă”. Proiectul se numeşte „Riposte alimentaire”. Societatea se prăbuşeşte, ei sunt cei care şi-au luat pe umeri povara herculeană a salvării ei. În ultima secundă! Acum! Ca orice lucru, şi revoluţia trebuie să înceapă cu ceva, de undeva. La ei începe cu lături peste tablouri. Celebre. Acum mai an, alţi activişti au aruncat, tot cu lături, peste tabloul „Mona Lisa”. Da, acela! Sigur, picturile nu au avut direct de suferit. Sunt protejate cu sticlă. Incasabilă. Mă uit la aceşti tineri abia ieşiţi din pubertate şi mă întreb: ce-o fi în capul lor? Când a avut cineva timp să-i spele pe creier atât de temeinic? Cine şi de ce a făcut-o?
Mă judec, o dată şi încă o dată şi, cu mintea cea de pe urmă, îmi dau seama că greşesc. Ca să te spele cineva pe creier trebuie mai întâi să ai un sistem de judecată propriu, fiabil, critic. Dacă nu îl ai, nu este nevoie să te spele nimeni pe creier. Eşti zombi din capul locului. Crezi ce ţi se spune. Orice. Mai ales dacă ţi se spune între-un mod solemn şi încărcat de oarece autoritate. S-au dacă, pur şi simplu, ţi se năzare că ceea ce ţi se spune ţi se potriveşte şi ţie, ori tu te potriveşti cu ceea ce ţi se spune. Ai în sfârşit „o cauză”. Eşti cineva, eşti important, eşti parte dintr-un „proiect”. Te afli în marş, sub flamurile „Marii Revoluţii”. Nu din Octombrie, neapărat, ci din oricare altă lună. Din fiecare lună! Mă rog, uneori şi de două trei ori pe lună! Şandramaua ideologică a mişcării „Riposte alimentaire” este înjghebată simplu, după reţeta infailibilă: nişte „fapte” care arată că lumea nu e în regulă, deci trebuie pusă la locul ei. „În Franţa, o persoană din trei, din lipsă de mijloace, nu beneficiază de trei mese pe zi”. Proletariatul înfometat! „Două treimi din inflaţia preţurilor alimentelor se datorează profiturilor excesive practicate de industriaşii sectorului agroalimentar.” Exploatatorii nemiloşi, fără scrupule, imorali şi criminali au adus proletariatul la limită! „În fiecare zi, în Franţa, un ţăran îşi pune capăt zilelor”. De disperare, incapabil să mai suporte jugul asupririi, fără lumina ideologiei salvatoare, proletariatul nu vede calea de urmat! „O treime din amprenta de carbon este datorată modului în care se face alimentaţia populaţiei”. Capitaliştii şi modul lor de a organiza producţia, societatea generează doar risipa criminală a resurselor umane. „Randamentul agricol scade dramatic, pe anumite sectoare, cu 10 până la 30 la sută”. Productivitatea în realitate scade, nu creşte cum pretind capitaliştii, de unde şi criza care bate cu pumnii şi cu picioarele în uşă. Uşa istoriei, desigur. „Până în 2050, pentru a fi sustenabilă şi demnă (!) agricultura are nevoie de circa 1 milion de ţărani”. În condiţiile actuale, categoria socială a proletariatului nu se mai poate susţine şi reface social”. Ergo criza este nu doar iminentă, ci şi catastrofală. Citiţi, şi dacă nu simţiţi nevoia, Manifestul Partidului Comunist, pe care Marx şi Engels l-au aşezat la temelia ideologică a „revoluţiei proletare” şi o să recunoaşteţi, de îndată, identitatea de structură şi idei „fundamentale”. Unde ne va duce noua Revoluţie? Ne-o spune „Manifestul Ripostei Alimentare”. Într-o societate în care fiecare cetăţean va avea o cartelă de alimente cu valoare fixă, nu mai mare de 150 de euro pe lună. Pentru a o deţine, însă, fiecare trebuie să cotizeze, după venituri, la „Casa de securitate alimentară”. Alimentele disponibile în magazine vor fi strict selectate în mod democratic, de adunări locale ale cetăţenilor (soviete!) cu competenţe în domeniile agricol şi ecologic. Astfel se asigură, pentru toţi, accesul la o alimentaţie sănătoasă care, în acelaşi timp, furnizează venituri demne pentru agricultori. Bun venit în „Universala Coree de Nord”!
Pentru ca modelul dinastiei Kim să pară ataractiv, însă, este nevoie ca realitatea de care ne despărţim, cea a culturii, a valorilor şi a soluţiilor sociale de tip Umanist, pe care Europa a hrănit-o şi din care s-a hrănit câteva sute de ani, să fie boţită, schimonosită, ridiculizată, condamnată, anatemizată, scuipată în ochi. Pe scurt, împroşcată cu lături! Proiectul grotesc al unui ecologism deturnat ideologic, politic, a reuşit în nici douăzeci de ani să aducă societatea post-modernă de la „despărţirea de Lenin” („Good Bye Lenin”, fabulosul film al anului 1990) la „Regăsirea cu Lenin”. Un film care, pentru „ecranul de argint”, încă nu s-a turnat, dar care se joacă de zor cu casa închisă, pe platourile marilor arene sociale.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro