La stat sau la privat

Am un amic director într-o companie privată. Știu sigur că omul ăsta este foarte bine pregătit, disciplinat, exigent, serios, iar asta îl face să obțină performanță în munca pe care o desfășoară. Îl cunosc de pe vremea când unii mă păcăleau în deplinătatea naivității mele. Rău m-au crescut părinții. Mai bine mă creșteau să devin golan, șmecher, cocălar, nesimțit. Aveam mult mai mult succes, iar regretele erau inexistente. Revin la băiatul ăsta. Mi-a spus că nu găsește angajați, sălăjeni dispuși să muncească pe 3.100 de lei pe lună, bani în mână la care se adaugă și tichete valorice de câteva sute de lei. Nu mi-a venit să cred. Îmi amintesc de primii mei ani de muncă. Salariul meu îmi permitea să-mi cumpăr o pereche de blugi, un pachet de Winston cu zece țigări (pe vremea aia dohăneam să par și eu mai cool), o intrare în fosta discotecă Millenium a lui Buboi (mi-a plăcut discoteca aia) și de un suc sau două. Asta era. Nu știam să fac mare lucru, iar coordonatorilor mei le venea să-mi dea cu tastatura în cap. Mă tot mir cum de n-au făcut-o (lui „ochi de vultur” îi mulțumesc). Asta a fost, nu are rost să mint. Nu puteam avea pretenții, nu aveam experiență, dar aveam ce mulți din generația asta nu au: dorința de a învăța și de a munci ca un nebun chiar și pe bani de nimic. Nu, acum se pare că toți vor salarii mari din prima lună. Dar să știți ceva, nu-i învinovățesc. Ei trag cu coada ochiului la anumite posturi de la stat și văd că acolo, salariile sunt duble sau chiar triple. E prea mare discrepanța dintre privat și stat. De prea multe ori l-am auzit pe Alexandru Tamba (îl salut pe această cale și îi respect profesionalismul) că mediul privat este cel care susține economia și nu invers. Aproape că îmi vine să nu mai cred asta. Da, pentru cei 3.100 de lei la privat, bani în mână, trebuie să muncești, ești supravegheat, supraveghezi, ți se cere socoteală, performanță, așa este. Baiul e că de cealaltă parte a baricadei, în unele posturi de la stat (nu în toate. Sunt unele în care se muncește pe bune, mult de tot), munca e puțină, iar salariul e triplu. Asta face, în opinia mea, ca tot mai puțini tineri să se orienteze spre privat. Bine, știu, mai e și nesimțirea anumitor patroni. Cunosc cazuri concrete de femei, mame, bunici, care lucrează ca roabele în industria ușoară pentru bani de nimic, iar cămașa cusută de ele se vinde dincolo cu sute de euro sub numele unei firme de lux. Ăștia suntem noi, asta e viața noastră, iar unora am impresia că a ajuns să le placă acest stil de viață în care amărâții rămân amărâți, iar ceilalți urcă de la un an la altul.