Unul din efectele pandemiei este că trăim realitatea altfel. Nu mai suntem stăpâni pe ea și în plus, am observat că nu se mai transmite ”curat” de la om la om. Oare s-a transmis cândva? În situațiile de criză, ca și cea de acum, creată de pandemie, atunci când un dezastru lovește o țară, un continent sau întreaga omenire, bogații se îmbogățesc, iar săracii ajung să fie tot mai săraci și tot mai mulți. Așa cum spune o vorbă din bătrâni, ”Unde-i ața mai subțire acolo se rupe”. Cantitatea de sărăcie se regăsește în subnutriția copiilor, a bătrânilor, în creșterea numărului persoanelor cu dizabilități, în raportul dintre urban și rural, în ignoranța și prostia care au adus la putere partide politice retrograde. Pe lângă faptul că eram afectați, pandemia ne-a afectat și mai mult. Încet și sigur pune capac. Văd în jurul meu oameni care au început să simtă că au pierdut libertatea de decizie asupra propriilor vieți. Și-au pierdut afacerile, slujbele, identitatea… De siguranță nici nu mai are rost să vorbim. Din punctul meu de vedere, pandemia care a venit peste noi și ne-a luat din nou prin surprindere, parcă a produs o moarte nu fizică, ci una emoțională, spirituală, o moarte bruscă a rutinei vieții. Majoritatea amenilor au renunțat conștient la nevoile, la obișnuințele sau la planuri. De dragul binelui. Și totuși au făcut aceste gesturi cu neputință, cu suspiciune, cu incertitudine. Era împotriva voinței lor. La început nu îți dai seama ce efecte urmează, dar mai apoi ele încep să vină din urmă. După confuzie și goana de a acoperi incertul, urmează încă o realitate. Apare în sinele nostru furia. Ne dăm seama că suntem nedreptățiți. O furie pe care simt și eu, zilnic, parcă din ce în ce mai intens. Încerc să gândesc pozitiv și sper la faptul că în următoarea perioadă trebuie să intervină schimbări pozitive: de îmbunătățire, de relaxare. Trebuie să acceptăm ceea ce trăim acum? Dacă da, e nevoie de timp, pentru că, psihologic, între furie și acceptare, va fi depresia – tristețea acută sau poate una mai puțin intensă. Cred că noi toți avem nevoie de speranță pentru a putea merge mai departe și mai cred că Raiul a apărut din această nevoie a noastră de speranță. Avem nevoie să sperăm, să putem privi dincolo de ceva, să credem că viața merge mai departe. Nu doar cea spirituală în cazul de față. Economic, social, emoțional, ne-am transformat subit în zombie cu toții. Paradoxal suntem vii, dar nu putem trăi.
La răscruce de drumuri
Articol foarte bine scris dar, nici nu stiu ce sa fac, sa rad sau sa plang gandindu-ma la lovitura de stat. Atunci in strada manifestau impotriva fostului regim socialist sarantocii de azi, capitalistii de azi erau bine mersi si atunci. Stanca si altii serveau la datorie, cum e si normal, de altfel. Evident, nimeni nu-i acuza ca s-au imbogatit, asa a pornit regimu !
Suntem vai de noi!!! De 30 de ani trăim fara țintă si țel conduși de catre conducători care de care mai josnici, mai mincinoși, mai hrăpăreți care ne mint pe fată si ne râd in față cu o noșalanță debordantă!!! Uitați-vă la fiecare dintre nou: umblam si ne comportam ca niste zombi, bezmetici, , nu mai stim sa zâmbim, de râs nici nu poate fi vorba! Ne deplasam haotic cu dorința de a rezolva o problema, constatand apoi ca rezolvând-o mai apar alte 2-3!! Ne sufocam sub prostie, dar ne consolăm ca suntem răbdători si putem duce orce si oricât !!! Suntem lasi si fricoși , fapt ptr cae ne meritam soarta!!! Din pacate nu o sa învățam nimic din toate cate ni se intampla, din toate cate ni dat sa patimim!