Într-una din vacanțele mele trecute am ajuns din nou în Delta Dunării. Un loc plin de magie, cu o vibrație aparte, un spațiu ascuns ca un ochi de apă într-o mare de rutină în care ne scăldăm zi de zi fiecare în orașul sau satul în care trăim. Niciodată nu am ales, mergând în acolo, un resort „fițos” sau hotel. Împreună cu prietenii mei am optat fāră să clipim pentru cele mai izolate locuri, tocmai pentru că magia doar acolo se deschide și ți se arată. Îmi amintesc de bătrâna care ne-a oferit cu drag căsuța ei, pentru șapte zile. Ne-a pus la dispoziție tot ce avea mai bun, cele două camere erau atât de mici încât am avut senzația că am aterizat în mijlocul unei povești. Lângă casă, femeia mai avea o mică bucătărie de vară, în fapt o coșmelie care, deși părea dărăpănată, era curată în interior și bine organizată. Pe lângă prețul cerut pentru cazare, Tanti Tiolca, din satul Mila 23, ne-a oferit posibilitatea să folosim tot cea avea în casă și în bucătărie. În limba rusă, „tiorka” se spune la răzătoare, iar ea pronunța acest cuvânt într-un mod cu totul aparte: tiolca. Nu s-a bucurat atât de mult de bani, cât de cele câteva bunuri pe care i le adusesem. Niște ulei, zahăr, mălai, trei pachete de făină, niște drojdie, câteva dulciuri și o cutie cu măsline. – Sunt rare aici măslinele, mamă! N-am mai avut de multă vreme, de când trăia soțul meu. Oamenii îl iubeau, era pescar priceput și ajuta pe toată lumea. M-a lăsat singură, uite așa trăiesc de 18 ani, mereu număr și mi se pare o veșnicie.” Femeia ținea strâns cutia de măsline în timp ce povestea. Era atât de slabă, nu cred să fi avut mai mult de 45 de kilograme. Se așezase pe băncuța din curte, lângă bucătăria făcută din chirpici. -Singura mea bucurie a rămas apa asta mare și cei care mai vin să stea la mine. Nu fac avere din asta, n-am copii, banii nu au valoare aici, însă pensia mea este foarte mică, ce să iau după ce am lucrat la colectiv atâta amar de vreme? Aici la noi totul e scump. Merge un vecin cu barca la Crișan și ne mai aduce de acolo ce mai avem nevoie doar că eu nu pot să iau prea multe. Carne nu am mai mâncat de peste o lună, dar avem încă pește, el ne salvează. Fără pește am muri de foame. Facem borș cu apă din Dunăre, prăjim, punem la borcan cu oțet, mai și uscăm să avem și când se pescuiește mai greu, spunea femeia. O priveam cu coada ochiului pentru că de fiecare dată când încercam să o privesc în ochi, așa cum fac mereu atunci când vorbesc cu cineva, femeia lăsa privirea în jos și scormonea cu vârful papucului în țărână. Era de o simplitate care te răscolea, se vedea cum orice cuvânt era bine cântărit și orice gest era făcut cu un fel de teama că ne-am putea răzgândi, părăsind cazarea. – Să stați liniștită, ne place foarte mult aici, am spus eu. Este exact ce ne doream, să nu fie lume, să fie liniște, să avem apa aproape și o bărcuță. În rest, ne descurcăm! Femeia ne povestea, în serile în care reușeam să stăm afară după ce invazia țânțarilor se mai potolea, cum a trăit alături de bărbatul ei. Îl venera pe cel ce-i fusese alături la greu, căci prea mult bine acolo, în acel cătun uitat de lume, nu prea aveai cum să găsești. – M-a învățat să pescuiesc, însă aici, femeile nu prea merg la pescuit. Eu sunt bătrână, nu mă mai pot urca în barcă, mi-e teamă că nu mai ajung acasă. L-am certat nopți în șir că m-a lăsat așa. Ieșeam pe malul apei și vorbeam cu el. Barca asta pe care o vedeți aici se mai mișca din când în când, deși apa era liniștită ca Luna de pe cer. Dar ea se mișca. Mă gândeam că mă aude. Nu e ceva mai rău decât să fii singur în pustiul ăsta. Auzeam la aparatul de radio că aici este bogăție mare, dar unde este, că noi nu am văzut-o niciodată.
Nu am nevoie de ajutor, le fac singură pe toate, dar când închid ușa în urma mea, mă năpădesc toate gândurile și oricum fac, multe din ele nu sunt bune, pentru că poate nici mintea asta nu mai poate să-ți dea gânduri bune dacă nu aude un glas sau nu primește un răspuns atunci când întrebi ceva. Unele nopți îmi par că sunt două, legate între ele. E greu, dar nimeni nu știe. Mă mai duc la dulap, îi mai strig numele omului meu printre lucruri, îl mai cert, îi mai spun și o vorbă bună. Dacă m-ar auzi cineva ar crede că mi-a luat Dumnezeu mințile, dar eu știu că sunt sănătoasă și că soțul meu mă ajută mereu de acolo. Dimineața, mă bucur că am trecut peste puntea din noapte cu bine și Dumnezeu mi-a mai dat o zi. Aș vrea să mai ajung o dată la Tulcea, să știți că am fost și la restaurant, soțului meu îi plăcea să știe că am și eu parte de câte o bucurie. Multe mi-a mai făcut!, ne-a spus femeia în timp ce jumulea o pasăre. Să știți că miroase a pește carnea de pasăre, să nu vă speriați!”. – De câte ori ați fost la restaurant?, am întrebat eu. – O, păi am fost de câteva ori! Nu era de mine acolo, dar m-am bucurat că am băut bere rece, aici nu prea avem… Vorbea aproape mereu despre bărbatul ei spunând “soțul meu”. În cele șapte zile trăite aproape într-o pustietate, cu bătrâna care ne aștepta pe malul apei de fiecare dată când veneam de la pescuit, bucuroasă că “vin copiii”, am reușit să înțeleg cu adevărat cât de mult încape în puțin. Câtă bucurie poți aduce în viața cuiva, fie doar și pentru câteva zile, fără să faci nimic- bucuria ești tu, chiar dacă stai ca o statuie în fața cuiva. Am înțeles cât de puține lucruri materiale își doresc oamenii cei mai bogați sufletește și cât preț pun pe oameni, chiar și pe cei pe care nu-i cunosc câtuși de puțin. Am aflat cât pot valora o pungă de zahăr și o cutie cu măsline, la fel de mult cât înseamnă pentru noi un ceas de marcă sau un telefon nou. Ieșeam, în unele nopți, și priveam la bucătăria mică, scoasă parcă dintr-o pictură veche și aruncată pe malul apei. Mă gândeam că acolo, într-un pat mic, o bătrână e cu gândul departe, către omul ei, către amintirile lor, se roagă poate să ajungă mai repede la el, dar se roagă și pentru noi, necunoscuții care îi trec pragul, pentru că bunătatea și generozitatea ei nu erau cu porția, nu sunt doar pentru oameni aleși: în sufletul ei, bunătatea curgea precum Dunărea ce-i trece pe lângă casă: mereu plină, nesecată, proaspătă. Acolo, sub Luna care lumina aproape ca ziua, mi-am dat seama în ultima noapte că unii oameni sunt îngeri în haine peticite. Ceea ce-ți oferă este atât de autentic, de neprețuit, încât nu ai cum să nu rămâi uimit și impresionat. Nu ai cum să nu înveți măcar ceva, cât de puțin, din asta. Bunica din deltă nu a rămas “plângând în poartă” pentru că nici nu a vărsat vreo lacrimă, nemaiavând probabil de unde, dar și pentru că nu avea… poartă și nici gard la mica gospodărie de pe malul Dunării. Am lăsat-o în ușa bucătăriei așa cum am și găsit-o: ca un „semnul întrebării” cu haine prea mari pentru trupul ei mărunt, adusă de spate, cu mâinile pe lângă corp și cu o jumătate de zâmbet în care părea că s-au îngrămădit toate tristețile acestei lumi.
