Invitație la lectură

Daniel Săuca

De (la) o vreme, nu mă mai mir aproape de nimic. De/din cele pământești. Și mai ales de cele din țara mea și, poate, și a altora. M-am săturat și eu, ca și mulți alții, de cum merg lucrurile în România. Nu credeam că suntem „capabili” de atâta ură, atâta violență, atâta impostură, atâta incompetență. E tot mai greu să ții calea echilibrului, e tot mai greu să fii patriot, e tot mai greu să accepți nebunia zilelor și oamenilor, impostura, ipocrizia. Produc, în continuare, „senzații tari” lătrăii, cei care strigă tare, în timp ce țara se stinge încet, în liniște, departe de zarva vremurilor. Cu un vechi prieten constatam într-o seară ce pustii sunt străzile Zalăului, ce puține lumini sunt aprinse în casele, apartamentele din centrul „marelui” nostru municipiu reședință de județ. Discutam, tăcuți, resemnați despre un oraș „mort”, în care, precum în războaie, au rămas bătrânii, femeile, copiii și bolnavii. Poate nu e așa peste tot în România. Probabil nu e toată țara pârjolită și nu toate fântânile sunt otrăvite. Oricum, e încă un prilej de invitație la lectură, la (re)descoperirea sensurilor înalte, „reale”, ale mecanismelor prin care am supraviețuit în istorie. Vă îndemn să (re)citiți, în Anul Centenar, și Vasile Pârvan, „Datoria vieții noastre” (Lecție de deschidere a Cursurilor de Istoria antică și de Istoria artelor, susținută la Universitatea din Cluj – cetită în ziua de 3 Noembrie 1919), ediție anastatică prefațată de prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai, Ed. Școala Ardeleană, 2017: „Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele puternic și larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur sborul în țările senine și curate. De acolo ochii tăi vor vedea, încă mai limpede, întreaga icoană a lumii și vieții dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerție și moarte ale putreziciunii materiei care dospește în adâncuri. Și solitudinea calmă a cerului te va reînvăța olimpicul ritm constant al eternului, neturburat de moarte, al legilor vecinice după care trăiește Infinitul; din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spațiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viața” (p. 80). Somn, interție, moarte, putreziciunea materiei. „Solitudinea calmă a cerului”… Mai există un suflet al națiunii române?…