Au trecut 42 de ani de când am făcut cunoștință cu școala. Nu știu dacă e vreun semn că îmbătrânesc, însă constat că memoria de lungă durată funcționează mai bine decât cea legată de întâmplările mai recente. Poate și pentru că vremurile de ieri ne ofereau trăiri mai consistente, mai profunde, chiar mai de calitate. Nu aveam ghiozdan de 400 de lei, pentru că pur și simplu nu exista așa ceva în librării, acolo unde găseam rechizite, ghiozdane și mai ales minunatele cărți. Aveam în schimb un stilou chinezesc despre care circula legenda cum că avea peniță de aur. Sigur că nu avea însă constat astăzi că nici “chinezismele” nu mai sunt ce-au fost cândva.
Am scris și cu tocul, în primii ani și cred ca acolo am reușit, evident, prin răbdarea învățătoarei mele, să capăt o caligrafie mai răsărită. Îmi aduc aminte perfect orele de curs din școala primară. Plecam acasă cu o grămadă de cunoștințe, cu lecții practice de care mi se făcea dor când ajungeam acasă, cu ore de sport în care alergam, făceam gimnastică, jucam fotbal, învățam chiar și mici noțiuni de autoapărare. Niciodată nu m-am întrebat până acum, de unde și cum de știa învățătoarea mea să organizeze inclusiv o oră de sport, așa cum scrie la carte. Existau ore practice de traforaj, lucru manual, desen, pirogravură în lemn – activități extreme de plăcute și cu o valoare deosebită în dezvoltarea abilităților elevilor, ore în care veneam fiecare cu câte ceva de acasă și făceam, într-o sală de clasă special amenajată în acest sens, dulciuri și tot soiul de mâncăruri simple.
Orele de muzică erau fascinante. Mergeam la cor, după care fugeam la Casa Pionierilor la cercul literar sau la orele de aeromodelism. N-am să vorbesc despre sărăcia care, cel puțin mai târziu, la mijlocul anilor 80, se instalase pretutindeni în viețile noastre. Lipsurile din viața culturală, lipsa totală a programelor de radio și TV, sărăcia lucie din magazine și toate celelalte lipsuri care ne-au făcut ca anii 80 să fie poate cei mai grei din ultimii 50 de ani. Este un adevăr și n-am să spun că atunci era mai bine decât acum, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, nu era. Am trăit, cei care acum avem peste 35 de ani, vremuri deosebit de grele. N-am să spun nici că eram cei mai fericiți atunci când eram duși pe aeroport la primele ore ale dimineții, unde așteptam ore în șir, leșinați de sete în frig sau în arșiță, cu flori și ovații în primele rânduri, cuplul prezidențial. N-am să spun că muream literalmente de foame, dar nici că în sendvișurile mele găseam zilnic salam ori cașcaval, de multe ori, ai noștri nu aveau ce să ne pună la pachet pentru că imaginea frigiderului aproape gol, în care era o tablă de slănină și o sticlă (ambalaj) de lapte plină cu apă, mi-a rămas în memorie.
Pe lângă toate aspectele negre ale vieții de atunci, exista timp pentru toate, existau metode prin care dascălii reușeau să se facă înțeleși și de cel mai slab sau delăsător elev. Ne ajutam, ne sprijineam, aveam cultul respectului față de dascăli și simțeam că orice notă mai mică, orice admonestare, reprezentau, de fapt, o șansă în plus pentru ca noi să reușim să înțelegem școala mai bine. Niciodată nu m-a necăjit peste măsură și timp îndelungat o notă mai mică pentru că imediat scoteam tot ce e mai bun din mine și demonstram că doar un accident sau un moment de neglijență m-a făcut să fiu de nota 4, și că eu sunt de fapt un elev bun. Niciun elev nu era subestimat iar dascălii făceau tot posibilul să vadă în fiecare copil exact ce avea acesta mai bun și mai valoros. Un strop de talent, de voință, dacă exista, acela era udat zi de zi, dezvoltat, ridicat, astfel încât orice părinte avea certitudinea că la sfârșitul anului, copilul lui era pregătit și cu un bagaj valoros și competitiv de cunoștințe.
Privesc astăzi cu amărăciune, felul în care mulți dintre copii și tineri redactează un text, acolo, pe telefon, pentru că scrisul de mână va deveni în curând o știință opțională. Realizez cu tristețe faptul că nu copiii sunt cei vinovați, și că șansa lor la cunoaștere, felul în care sunt mobilizați, ajutați, sprijiniți să treacă prin școală, e tot mai greoi, mai anapoda, mai lovit de lucruri care nu au nicio legătură cu copilăria, cu bucuria cunoașterii, cu șansa la o școală facilă, corectă, bine dotată. De ce alții păstrează metodele de învățare, de predare, chiar și structura unor programe, de acum peste 100 de ani, firește, adaptate la vremurile prezentului? De ce acești oameni care se tot rotesc la conducerea celui mai important minister pentru viitorul țării, luptă, la propriu, să ne transformăm elevii în cobai care suportă prostia, toanele și mizeria politică a vremelnicilor noștri conducători care, fiecare cum se perindă la cârma școlii românești, se luptă să scoată ceea ce a mai rămas bun și să aducă, rând pe rând, noi și noi aberații, pe băncile lor?
Învățământul în anii comunismului a avut mult de suferit și a întâmpinat nenumărate nedreptăți pe multiple planuri: sunt lucruri și adevăruri știute și care au rămas în istorie, însă, dincolo de lipsurile și nedreptățile de atunci, dincolo de tablourile cu chipul conducătorului, din fiecare clasă, școala nu era atât de măcinată de incompetența celor aflați la cârma ei, la nivel ministerial și de amestecul politic (adevăratul amestec, acela care, de fapt, nu se vede cu ochiul liber…) în bazele care fundamentează astăzi învățământul și rezultatele lui la nivel macro. Iar acest lucru îl poate confirma orice adult, rămas copil în suflet, care a fost elev în deceniile trecute și care se mândrește cu tot ceea ce a învățat și a acumulat în anii de școală dintr-o altă “epocă”, dincolo de toate greutățile, lipsurile și puținul de atunci.
Cu bune, cu rele, dar cu suflet.