Îndemn la nesupunere

Faptul că ceva e putred în învăţământul românesc, de ani buni, nu mai miră pe absolut nimeni. Ce mă miră însă, este faptul potrivit căruia, cu cât subiectele la examenele naţionale devin mai uşoare, cu atât scade şi procentul celor care obţin note de trecere – o „anomalie” cu care începem să ne învățăm (prost) de la un an la altul. Astfel că, și în acest an, la „simularea de-a VIII-a”, ne-am confruntat cu o crudă realitate. Nici măcar jumătate dintre viitorii absolvenţi ai ultimei clase din gimnaziu nu au fost în stare să ia note de trecere la Simularea Evaluării Naţionale. La nivel național, procentul celor care au primit 5 la ambele discipline este de 44 la sută, în timp ce la matematică, abia 30 la sută au demonstrat că n-au făcut şcoală degeaba. În Sălaj, în acest an şcolar, din totalul elevilor (2.162) care au participat la Simularea Evaluării Naţionale, clasele a VIII-a, doar 43,85 la sută au trecut pragul de promovabilitate – 59,66 la sută promovabilitate în mediul urban şi 30,27 la sută în mediul rural. De aici reiese că, pentru mai mult de 56 la sută dintre elevi, statul și, evident, părinții au cheltuit degeaba, timp de unsprezece ani (am adăugat aici și învățământul preșcolar), bani pentru educaţia lor. Și, la modul în care lucrurile „evoluează”, este foarte probabil ca „investitorii” amintiți mai devreme să continue să susțină la liceu, pentru următorii patru ani, niște elevi care nu vor învăța absolut nimic. Iar de aici, și până la tragedia din fața listelor cu promovabilitatea la Bac e doar un pas…
Evident, majoritatea dintre noi suntem tentați, mai întâi, să găsim vinovați în rândul elevilor, care, nu-i așa?, nu sunt nici pe departe la fel de buni cum am fost noi, odată. Copiii ăștia refuză să gândească, iar locul creierelor lor a fost ocupat parcă de telefoane, tablete, smarturi şi alte gadgeturi cu care se iau la întrecere. Însă, lucrurile sunt mult mai grave decât par la prima vedere (consecinţele pe care toate acestea le vor avea asupra viitorului nostru par să fie catastrofale), iar vinovații trebuie căutați în cu totul altă parte.
Din ’89 încoace, în România, orice tentativă reală de reformă a Educaţiei se anchilozează din start. Fiecare politruc ajuns în fruntea ministerului a ținut morțiș să-și lase amprenta pe sistemul de învățământ. La ora actuală, după zeci de ani de tentative eșuate, nici programele și nici manualele nu sunt adaptate la cerinţele societăţii în care vor trăi, peste zece ani, aceşti elevi. Un exemplu este şcoala primară, acolo unde „teoreticienii” din Ministerul Educației, care nu au avut nicio tangență cu practica din școala românească, au tot promis că vor simplifica programa, până au complicat-o definitiv şi irevocabil. Astfel că școlile noastre colcăie, la această oră, de generaţii întregi de analfabeţi funcţionali care – din cauza faptul că au fost forțați să învețe într-un sistem heirupist – habar nu au să interpreteze un text, măcar. Vorbim aici, dacă vreți, despre o fărâmă din drama învăţământului nostru. Este clar ca lumina zilei că, fără să pricepi ce citeşti, nu vei putea vreodată să înțelegi ceva, la modul logic, dintr-o altă disciplină.
Dacă, în trecut, admiterea la liceu era condiţionată de un examen destul de serios, astăzi, pruncii noștri au aflat că au șanse ca, inclusiv cu media 3, să intre în anumite instituții de învăţământ amenințate cu desfiinţarea dacă nu sunt în stare să adune în clase suficienți elevi. Pe vremea „aialaltă” exista, totuși, un învăţământ profesional, care astăzi de-abia s-a trezit din morți, după ce acum câțiva ani buni niște „deștepți” au decis să-l radă din temelii. Mai bine mai târziu, decât niciodată, totuși…
Până la urmă, școala românească produce astăzi absolvenţi de clasa a XII-a, dintre care doar jumătate se pot lăuda cu o diplomă, „țidulă” care, pentru muți dintre ei, nu valorează mai mult decât o hârtie numai bună de pus în ramă. Restul de 50 de procente, cu mici excepții (dacă nu reușește să se facă util găsindu-şi un loc de muncă), are toate șansele să fie cuprins la capitolul „asistați social”. Iar dacă noi, ca părinți și profesori, nu vom fi atenți la toate aceste aspecte (și la multe alte „nuanțe”), vom avea, garantat, dureri de cap destul de mari, nu peste mulți ani. De la sistemul școlar românesc, așa cum este el astăzi, sărac și bolnav, nu poți avea prea mari așteptări. Problemele cu care el se confruntă se ştiu foarte bine. Ele nu țin neapărat de profesori, cât se datorează „ordinelor” pe care dascălii sunt obligați să le execute. Iar dacă-i ordin, pentru binele nostru și-al generațiilor viitoare, ce-ar fi dacă l-am încălca?!