Una din problemele agriculturii noastre este determinată de dimensiunea exploataţiilor agricole. La fermele vegetale, pentru că aici se concentrează discuţia, totul pare a se reduce la suprafaţa fizică a exploataţiei. Multă hârtie a fost sacrificată să suporte tot felul de analize, care ar fi trebuit să stabilească ”dimensiunea optimă” a exploataţiei. Niciuna din aceste analize nu a generat rezultate general aplicative. De fapt, căutările vizau dimensiunea minimă a exploataţiei, un multiplu al acesteia fiind restrictionat doar de capacitatea parcului tehnic.Am eliminat din discuţie problema capitalului de lucru, care reprezintă un mare pietroi ce blochează evoluţia agriculturii. Degeaba bagi bani în investiţii, fie ele şi din surse europene, dacă nu ai politici realiste pentru susţinerea activităţilor de producţie şi valorificare. De unde şi cum vor fi rambursate creditele pentru investiţii dacă nu din valorificarea producţiei obţinute? Revenind la elementele care pot determina ”dimensiunea optimă” a exploataţiei, şirul nu este lung: structura culturilor şi tehnologia aplicată (sistema de maşini/gradul de mecanizare). Pentru culturile care includ (masiv) în tehnologie forţă de muncă manuală şi/sau ale căror producţii au grad mare de perisabilitate dimensionarea exploataţiei va fi determinată de rezolvarea acestor probleme.Unele vor fi dimensiunile unor exploataţii în spaţii protejate (sere, solarii) şi altele în câmp deschis. Florile şi legumele de asemenea vor impune restricţii la dimensiunea exploataţiei faţă de culturile de cereale, furaje etc , unde mecanizarea ajunge la 100%. Cred totuşi că unul din elementele importante, neluate în analiză de către cei care iau decizii privind politicile agricole, este amplasarea solei. Unde se află terenul agricol? În intravilan sau extravilan? Se află în câmpie, în zona podişurilor, colinară, subcarpatică sau montană? Nici tradiţiile zonelor istorice nu trebuie ignorate! Una este tradiţia şi ordinea lucrurilor în spaţiul vechiului imperiu austriac (Banatul, Transilvania, Bucovina) şi altfel stau lucrurile în celelalte provincii istorice. Un prieten îmi spunea că a găsit documente de acum …400 de ani, care atestă proprietăţile familiei lui (loc.Frâncenii de Piatră- Sălaj). Proprietăţi pe care familia lui le deţine şi azi. În Transilvania numai nişte nevoi mari (sau…viciile) determinau românul să-şi vândă pământul. Punerea-n comun a terenurilor (când nu erau arendate) era echivalată cu pierderea proprietăţii!
Plăţile pe unitatea de suprafaţă au o structură motivaţională complexă. Ceea ce este sigur este că el nu este acordat ca subvenţie pentru creşterea profitului. Satele noatre se încăpăţânează să reziste şi datorită acestor subvenţii. Măsura pe care MADR doreşte să o ia (prin creşterea suprafeţei minime de la 1 la 1,5 ha şi a loturilor eligibile de la 0,3 la 0,5 ha) va elimina de la subvenţie 600.000 de mici proprietari. Şi foarte probabil minim1.200.000 voturi la următoarele confruntări electorale. Efectul va fi ca şi tăierea pensiilor de către Boc. Prea puţini sunt aceia care se gândesc să se asocieze pentru a primi subvenţia pe suprafaţă. De fapt (cu excepţia zonelor de câmpie) comasarea efectiva nici nu este posibilă datorită diversităţii formelor de microrelief, construcţiilor şi compartimentărilor (intravilan), etc. Măsura este de fapt o declaratie explicită că nu sunt bani. MADR nu-şi poate permite să introducă o limită superioară (recomandarea CE este de 300.000 euro) la plăţile pe suprafaţă pentru a nu supăra pe adevăraţii stăpânii ai agriculturii (marii latifundiari) şi atunci sacrifică micul proprietar din agricultură. Conducerea agriculturii cu hei rupul este din ce în ce mai evidentă. Ca şi tensiunile din interiorul USL. Este posibil ca ”incendiul” să pornească de la agricultură. Oare întâmplător a fost relansată Comisia prezidenţială pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii condusă de deputatul Steriu (PSD) ?
Alexandru Lapusan
