În trei, hai patru timpi

Nu știu dacă voi reuși să trec în vreun act și să-mi fie respectată dorința ca înmormântarea mea să nu dureze mai mult de cinci minute (nu voi reuși, m-au asigurat deja destui). Acest gând mi-a revenit la o înmormântare, atunci când s-a petrecut și moartea unui cunoscut preot (printre puținii oameni cărora m-am confesat, fie și sub forma spovedaniei). Am ajuns – și nu am fost singurul – obosit de durata prea mare a unui act oricum dureros, în loc să fiu atent la cuvintele de învățătură creștină sau la simbolistica firească a unui asemenea trist eveniment. Oricum, sunt de părere că plecarea, trecerea merită să fie cât mai scurtă, cât mai „normală”, fără a agoniza sau a exaspera participanții oricum triști. „Luntrașii lui Caron”…

FP România. 100 de gânditori globali din 2013. Iar nu contăm. Nu contăm nici în clasamentele continentale ori regionale. Nu m-aș mira să nu contăm nici în asemenea tipuri de „întreceri”. După întrecerea socialistă, de pildă cea „europeană” mă amuză. Și aici, suntem pe ultimele locuri la te miri ce întreceri. De la tăiatul frunzelor la câini până la tăiatul cozilor la maidanezi. Hai să fiu prețios: nu contăm și pentru că mulți gânditori români nu mai lucrează pentru țara lor. Pe de altă parte, să mai lăsăm întrecerile cu alții! Ia să vedem ce iese din întrecerea cu noi înșine!

Sfârșitul unui an complicat, nervos, agitat, disperat, an terorizat și de locuirea cu tine însuți. Ceilalți, sursă perpetuă de iluzii și insatisfacții. Probabil merită redesenată harta singurităților imposibile. Aici, luptele – chiar dacă sunt interzise – nu pot provoca rău nimănui; eventual, ție însuți, dacă un asemenea joc al minții îți poate aduce măcar câteva secunde de liniște. Salvat, nu iertat de rugăciuni. Apostol al echilibrului, al armoniei, al liniștii fără a putea exersa cerința obligatorie a supraviețuirii. Ipocrizie cosmică. Ucis de așa-zisele plăceri ale vieții. Aproape ucis. Agresivitatea incredibilă a celuilalt, a celorlalți devine sufocantă. Ipocrizie globală. „În curând omul va descoperi nemurirea”. Nu chiar așa spunea un promo de pe Discovery, dar mesajul era acesta: în curând, omul va fi nemuritor! Un vis de milenii, adamic. Poate se va încheia atunci lumea știută. Atunci probabil omul va mânca din pomul vieții. Ceea ce ar fi fost interzis prin poruncă divină (ca pedeapsă pentru neascultare) va fi acum liber prin expansiunea incredibilă a științei, a tehnologiei. Poate că nemurirea, totuși, în această variantă, nu e decât un slogan tehnologic. Mai mult, „vor lucra pentru noi și androizii”. Sclavagism tehnologic, noul sclavagism cibernetic, „informațional”. Sclavagism urban, conectat, într-o societate ce pare irespirabilă. Edificiul nebuniei absolute? „Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el, și să trăiască în veci»” (Geneza 3, 22). VT spune că după acest incident, Adam a fost izgonit din grădina Edenului, mai mulți heruvimi fiind puși să păzească „drumul care duce la pomul vieții” (Geneza 3, 24). Tehnologia nemuririi oricum exista. Poate nu e mai păzit drumul menționat. Sau, ca în filme, drumul a fost cucerit… de tehnologie.

Concertul de Anul Nou de la Viena. Evident, noi nu putem avea un asemenea motor propagandistic. „Muzica fraților Strauss”… „Capitala muzicii”… „Austria, țara muzicii”…Propaganda are oricum ceva imperial(ist). Țările mici, cucerite sute, mii de ani o duc mai prost și în această privință. Iar din această constatare nu știu când o să putem ieși. Nu investim, nu putem sau nu suntem lăsați, în seriozitatea repetării lucrurilor, faptelor, stărilor bune. Nu consolidăm, nu construim, nu ne așezăm temeinic într-o curgere firească.

Daniel Săuca