Toti stim cum arata o panza de paianjen, pe care ajunge sa o atingi putin, ca sa ti se prinda imediat de deget, sa ti-l infasoare, sa ti-l ia cu totul, chiar daca intentia ta nu era nici pe departe sa il faci pierdut printr-un gest ce a tradat, fie doar si pentru o clipa, curiozitatea. Constat tot mai mult ca intr-o astfel de panza furacioasa suntem prinsi de mai bine de 20 de ani. E atat de transparenta, incat nu o simtim, nu o percepem, dar e acolo, omniprezenta, furand din vietile a milioane de romani. Din cauza acestei panze ce ne acopera ochii, nu reusim sa vedem directia pe care trebuie sa o luam si orbecaim prin desisuri spinoase, ce ne secatuiesc de vlaga. Suntem cazuti la pamant, maturam tarana cu genunchii si nu putem reveni la verticala. E ca si cum cerul s-ar fi indeparat intr-atat de mult incat nu ii mai zarim azurul, care a devenit un cenusiu murdar si diluat, cu pete de albastru doar pe alocuri. In lipsa cerului, a sperantei, e greu sa gasesti echilibrul veriticalitatii. Nici nu e de mirare ca orbecaim in criza economica precum intr-o padure intunecoasa si rece, iar guvernantii nostri par sa nu-si fi luat lanterna la ei cand au pornit la drum, strigand in gura mare ca ne vor reprezenta interesele cum nu se poate mai bine. Mda. Am vazut cat de bine. Ne-am convins. De fapt, ne-am convins ca panza de paianjen ne rapeste tot mai mult din existenta, intinzandu-si alte si alte fire in jurul nostru. Ca sunt fire din taxe si impozite, din taieri de salarii si reduceri de personal
