În numele aberației și a sfântului minister, amin!

Nu încetez să mă minunez de tâmpeniile debitate de onor Ministerul Educației, însușite cu resemnare de Inspectoratele școlare județene care, evident, stau aliniate și cu dragul de partid în sân, ori frica în chiloți, după caz. Nu emite nimeni niciodată o obiecție, nu sare nimeni ca ars, nu deranjează pe nimeni nimic. Totul este bine, frumos și util. Nu mai dezvolt polemica cu manualul de educație fizică, o anomalie greu de imaginat și imposibil de susținut pentru o minte sănătoasă într-un corp sănătos, și numai descriu lacunele grave, găurile mari din acest sistem educațional românesc, care ne transformă copiii în niște mașini de învățat pe de rost, în viitori adulți cu personalitate lipsită de contur și de profunzime.

Infrastructura școlară este un dezastru național. Școlile sunt mereu nepregătite, copiii ne învață în unități școlare cu buda în curte, fără autorizație ISU, fără autorizație sanitară, fără condiții decente pentru desfășurarea orelor de curs. Programa școlară este aberantă, obositoare atât pentru copii cât și pentru cadrele didactice, cu manuale adaptate prea puțin actualei programe, distribuite cu greutate, de multe ori în cel de-al doilea trimestru. 

Când auzi că învățământul este o prioritate pentru autorități, când reprezentanții de la centru sau cei din teritoriu îți vorbesc la microfon, cu sprâncenele ridicate, despre „cunoaștere” „bune practici”,  „competențe”, „viitorul națiunii”, îți vine să vomiți. Niște sloganuri patetice, ordinare și ipocrite, că dai din râs în plâns!

Vedem, de decenii, cum la alții învățământul a fost simplificat, readaptat la vremurile prezentului, la necesitățile copiilor din generațiile care nu seamănă una cu cealaltă nici dacă le bagi la microscop. Copiii de astăzi au alte nevoi, alte obiceiuri, alte posibilități, noi mergem înainte cu lecturile lui Sadoveanu și cu învățatul poeziilor pe de rost, chiar și sub formă de pedeapsă, un lucru absolut aberant care poate mutila nu doar capacitatea de învățare a copilului ci și dragostea pentru lectură, pentru cunoștințe noi, punând în pericol universul cultural oricum destrămat an de an, tot mai mult.

Aș dori să vă supun atenției un fragment dintr-un articol scris cu ceva timp în urmă de Andrei Pleșu, pe această temă.

“Materia e excesiv de multă, temele cad pe elev cu o cadenţă înfricoşătoare şi, în concluzie, când totul e important, ceea ce se reţine e aleatoriu. Nivelul expunerii e, aproape invariabil, peste capacitatea de înţelegere a vârstei. Cum, ocazional, s-a discutat despre cantitatea mare de cunoştinţe inoculată elevilor şi s-au exercitat presiuni pentru “simplificarea” manualelor, acestea s-au subţiat ca volum, păstrând însă toate temele anterioare (ceea ce s-a eliminat fiind tocmai partea de explicare şi exemplificare). Morala: manualele au devenit abstracte până la incomprehensibil. Dacă are curiozitatea de-a le răsfoi (de regulă după câte-o şedinţă cu părinţii), orice părinte ajunge la concluzia, inevitabilă, că fiului sau fiicei lui îi sunt necesare nişte “ore în particular” pentru a se păstra la nivelul predării de la clasă. Nu doar că lucrurile sunt dificile, dar sunt şi multe şi, adesea, se fac cu o viteză ce nu permite nu sedimentarea, dar nici măcar înţelegerea lor. Pentru încă o dată, recursul la “orele în particular” e inevitabil.

În fine, partea de problematizare a manualelor e ca şi inexistentă. Puţinele lucruri reflexive (filosofia, astronomia spaţiilor siderale, fizica atomică, biologia evoluţionistă, problemele istoriei recente, etc.) fie s-au scos pur şi simplu de la o mulţime de profiluri, fie sunt împinse în ultimul semenstru dintr-a XII-a când, în general, nefiind teme de bacalaureat, nu se mai fac. Locul disciplinelor reflexive e luat, cu avânt, de religie, ţinută a inculca morala şi valorile care fac obiectul consensului social. (Mă miră totuşi că nimeni nu observă faptul banal că, într-o lume în care – la orice nivel – atenţia aproapelui meu departe de-a fi un lucru firesc, trebuie cumpărată cu “o atenţie”, Biserica şi-a ratat cu desăvârşire rolul social. Poate – cel puţin în şcoli – ar fi timpul să încercăm altceva.) Ca atare edificiul şcolii rămâne neisprăvit: elevii (se presupune) ca au învăţat o mulţime de lucruri, dar nimeni nu ştie la ce bun”.

Să mai vorbim despre monstruozitățile din manualele de religie, despre lipsa orelor de igienă, de educație alimentară – în condițiile în care copiii ne devin tot mai bolnavi, mai lipsiți de imunitate, mai expuși la tot soiul de afecțiuni din ce în ce mai grave și mai greu de vindecat? Să mai aducem vorba despre menținerea ipocrită a falselor pudori, care ne împing copiii, prin lipsa unei minime educații sexuale, în comportamente și fapte nefirești vârstei lor, care își pot pune o amprentă odioasă asupra personalității și sexualității viitorului adolescent, în teama de a-și trăi viețile și sub acest aspect, așa cum simt și sunt fericiți, însă fără să se autodistrugă sau să distrugă destinul altuia?

Răstimp, ministrul educației ne vorbește în definiții, și acelea aberante, cu greșeli grave de exprimare, și bate câmpii cu grație, încercând să ne convingă că noi suntem ăia care nu înțelegem, și că sistemul, mvaai… e unul bun, sănătos și mai ales de viitor.