Ia, de-aici, un Crin în freză!

Nu ştiu ce gândesc alţii, însă mie, sincer, Crin Antonescu nu-mi place absolut deloc. De altfel, primul sentiment care mă încearcă atunci când mă gândesc la Crin Antonescu este o lipsă totală de încredere în el. Fără să clipesc, l-aş cataloga ca fiind un produs generat de clasa de mijloc din politica dâmboviţeană, de altfel un „produs” ce emană aroganţă cât cuprinde, lene şi incertitudine. Nu este singurul politician care, din nefericire, reprezintă astăzi, mai mult decât oricând, efectul votului inconştient şi, totodată, roadele politicii propagate de către unii indivizi al căror interes naţional se ridică la nivelul genunchiului broaştei.
Crin Antonescu, acest Pokemon al politicii româneşti, a ajuns printr-o conjunctură cât se poate de favorabilă – lui şi grupului din care face parte – să păstorească o formaţiune politică ce, să fim sinceri, nu duce lipsă de istorie, esenţă sau de personalităţi care să fi marcat trecutul partidului. Cu ceva vreme în urmă, pe când se plimba ţanţoş ca un cocoş, din poziţia de ministru al Tineretului şi Sportului în Guvernul CDR, Crin Antonescu avea permanent alături un cortegiu de supuşi, mai bine spus lingăi, care-l însoţeau pretutindeni. Chiar şi la serile interminabile de poker şi alcool, ce se încheiau mai mereu la ore destul de mici din noapte. Din acel cortegiu au mai rămas câţiva pupincurişti, care la fel ca atunci, îi lustruiesc şi astăzi, cu o obedienţă demnă de invidiat, vârful bocancilor. Slăbiciunea lui Crin Antonescu este îngânfarea, însă eticheta lui funcţionează într-o singură direcţie. Pentru cineva care a declanşat, la un moment dat, grandioasa „revoluţie a bunului simt”, este foarte curios cât de des „latră” la cei cu care nu poate fi de acord. De ceva timp, „golanii” lui Iliescu s-au transformat în „nesimţiţii” lui Crin, iar vizibila doză de isterie precipitată care răzbate din atitudinea sa trădează o fire tot mai nerăbdatoare. Ar da ani din viaţă să-şi poată sorbi cafeaua de la amiază în saloanele de la Cotroceni. Fie şi pentru doar patru ani.
Când nu sforăie, Crin Antonescu vorbeşte. Însă, de la o zi la alta, vorbele sale sunt tot mai găunoase, mai goale de consistenţă. În spatele cuvintelor sale găseşti o mulţime de idei mocirloase, greu de digerat. Pentru a-şi atinge scopul, Crin Antonescu este în stare să danseze tango cu Ion Iliescu, ca apoi să-l pupe pe „Felix” în anumite locuri nu tocmai accesibile razelor solare. Motiv pentru care încep să cred că el este cel mai potrivit preşedinte al României pentru următorii patru ani. Şi de ce n-ar fi vorba de opt, paisprezece sau treizeci de ani!?
Crin Antonescu este produsul nostru, iar acest aspect ar trebui să ne dea de gândit. Astăzi, pentru că mâine ar putea fi prea târziu.

Olivian Vadan