Graniţe şi imperii

Cornel Codiţă

Vi se pare că lumea urmează calea inexorabilă a legii a doua a termodinamicii? Că gradul de dezordine în aceas­tă lume, entropia, creşte neîncetat fără ca drumul către distrugere să poată fi oprit de ceva sau de cineva? Nimeni nu poate fi sigur, dar nu sunt deloc puţini cei convinşi că acesta este valul de care suntem duşi, chiar dacă oamenii hrănesc în continuare speranţa că mersul lucrurilor ar putea fi oprit, împins cumva în altă direcţie, evitînd astfel, fie şi în ultimul moment, funestul deznodămînt.
Ce produc aceste mişcări (aparent?) dezordonate care cresc tensiunile sociale şi incertitudinea cu privire la existenţa soluţiilor optime sau măcar salvatoare, respectiv la capacitatea guvernării de a le găsi, de a le formula structurat şi pune în operă?
Vă propun astăzi o cale mai puţin bătătorită în căutarea unei explicaţii. Cea care pleacă de la premisa că aşa-zisa lume post-modernă în care ne-am cufundat nu este cîtuşi de puţin un vast teritoriu necunoscut, dominat „în mod natural” de incertitudine şi conflict, de „lebede negre” şi alte tipuri de structuri evenimenţiale non-deterministe, de vaste zone de inevitabilă distrugere, nu se ştie dacă în drum spre un alt moment de reconstrucţie sau doar spre neant. Ipoteza noastră de lucru este că această lume, aşezată pe o fundaţie tehnologică diferită de cea de acum o sută de ani, dar cu modele sociale şi politice deloc schimbate sau măcar renovate tinde către refacerea relaţiilor şi structurilor de tip imperial.
Cu alte cuvinte, că ne cufundăm într-o lume a competiţiei şi a confruntării masive, la limită violente, dintre cîţiva actori internaţionali de tip imperiu, cvasi-imperiu şi pseudo-imperiu imatur.
Din punct de vedere al structurilor sociale şi politice interne, imperiile au fost întotdeauna construite pe soluţii autoritariste, non-democratice, la limită, dictatoriale. Rusia şi China se califică clar. Prima în pierdere de putere, a doua în creştere. Al treilea candidat, Statele Unite. Da, dar America este patria democraţiei! Istoric, aşa este. Dacă vă uitaţi, însă, la ceea ce se întîmplă în intimitatea proceselor sociale şi politice veţi observa că ne aflăm la limita la care Republica romană ceda locul formulei Romei Imperiale. Republica, cultura şi soluţiile Democraţiei sale au devenit nesatisfăcătoare pentru mare parte dintre cei aflaţi în competiţia politică internă şi sigur pentru clasa politică în ansamblu în relaţionarea ei cu lumea de dincolo de graniţe. America este, asumat deja, un cvasi-imperiu, iar direcţia de mişcare a politicii interne o impinge nu către regenerare democratică, ci către formulele autoritariste. Este suficient să aruncaţi un ochi peste propunerile de „reformă” a sistemului constituţional american cu care Trump îşi joacă cartea celei de a doua candidaturi la Casa Albă pentru a înţelege că ele nu vin din capul lui, ci exprimă soluţiile unor centre de putere care nu mai dau prea mulţi bani pe Democraţie, în schimb sunt gata să „parieze” miliarde bune pe formule „inovative” de tip autoritar. Iar aceste centre de putere au în spate voturile cîtorva zeci de milioane de cetăţeni ai Americii. Bătălia pentru Democraţie nu este încă pierdută, adevărat, dar nici victoria nu mai este sigură, ca altădată, aproape de la sine.
Candidaţii la statutul imperial sunt Europa şi India. Pentru ca să spere la beneficiile maturităţii imperiale, Europa trebuie să devină Statele Unite ale Europei în toată puterea, nu peste o sută de ani, ci în mai puţin de un deceniu, altfel pierde orice şansă de a mai participa cu ceva succes la marea competiţie care va marca istoria acestui secol. India are şanse mult mai bune să fie o parte întreagă la masa de joc a viitorului imediat, chiar dacă nici unul dintre jucători nu se va osteni să-i facă loc la masa celor mari. Specifice lumii imperiale, în plan global, sunt două tipuri de competiţie. Prima, cea pentru hinterland, zone adiacente controlate pe care se sprijină extinderea, puterea şi în bună măsură prosperitatea centrului imperial. Restul lumii devine, prin urmare, terenul pe care centrele imperiale îl vor împărţi între ele, fie în formule stabile şi necontestate, fie în formule deschise competiţiei şi chiar confruntării. Nu este deloc exclus ca „imperiile secolului XXI” să dorească şi să fie capabile să evite greşelile „strămoşilor” din secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea, evitînd măcinarea reciprocă în malaxorul „conflictelor armate pe scară largă şi de lungă durată”. După cum nu este exclus, cel puţin privind lucrurile din acest moment al istoriei, ca o eventuală „confruntare totală” să se transforme într-o catastrofă globală. Al doilea tip de competiţie este cea pentru fixarea, stabilizarea sau reaşezarea raporturilor de putere între centrele imperiale, element/criteriu esenţial pentru stabilirea cotelor de participare la beneficiile gestiunii imperiale globale. Pentru lumea imperiilor, graniţele sunt esenţialmente instabile. Graniţele imperiale sunt desigur importante, dar ele nu pot fi fixe, ar trebui să se extindă, dacă nu continuu, în orice caz des şi semnificativ, în timp ce graniţele din zonele de hinterland sunt, prin forţa raporturilor de putere, irelevante pentru centrele imperiale, pot fi oricînd spuse desfiinţării sau schimbării arbitrare după cum dictează interesele şi condiţiile de pe tabla de joc a competiţiei între marile centre de putere.
Acum, trageţi linie vă rog şi răspundeţi-vă la două întrebări. Unu: Care este şansa aşa ziselor „soluţii suveraniste” pe care le călăresc unii nu doar în ţări controlate aproape total de centre de putere imperiale, cum este cazul României, ci şi în ţări care au în spate o istorie imperială proprie, cum este cazul Marii Britanii, al Franţei sau al Germaniei? Doi: În care variantă are România mai multe şanse de supravieţuire statală, în formula Statele Unite ale Europei sau într-o Europă „suveranistă” marginalizată, la limită împărţită ca hinterland între două sau mai multe centre imperiale?

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro