Ora la care scriu eu aceste rânduri este 5,00. E dimineață. Naiba știe, nu pot dormi. Mi-am făcut rapid o cafea. Nu îmi ajunge. Îmi mai fac una. Îmi place să fie amară. Nu fumez. Deschid rapid telefonul și intru pe facebook. Îmi dau seama că nici n-am deschis bine ochii și deja sunt pe rețele de socializare. Doamne, am înnebunit? În câteva secunde primesc mesaje, postări, etichetări. Vin toate! La Marius îi este ziua, celălalt și-a pus negru la profil, este în doliu, altul se marchează ca fiind în siguranță după ce s-a vaccinat, altul îmi trimite mesaj cu un soi de amenințare că e musai să scriu „Amin!” pentru că altfel voi avea un mare necaz. Nici nu s-a făcut bine dimineață că încep să tremur de nervi, de agitație. O doamnă îmi scrie insistent că trebuie să ajung nu știu pe unde și că este datoria mea să o ajut. Încerc să mă liniștesc și închid telefonul. Copilul nu s-a trezit. Mai sorb o gură de cafea și mă așez în fotoliu. Îmi zic că trebuie să mă relaxez, să pornesc bine în noua zi. Am remușcări, n-am mai citit de zile întregi. Pun mâna pe o carte scrisă de Djuvara. Mi-am propus să citesc capitolul despre viața românilor din vremuri apuse. Vezi de treabă! Gândul îmi sare la factura de curent. Cum naiba, cum dracu’ de am eu factură de 500 de lei la curent? Nu știu să mănânc curent pe pâine. Închid cartea și scot factura. Înjur, îmi vin în minte cei care stau la rând pentru noile contracte. Gata, e liber la prostii cu prețurile la energie. Statul ne-a spus „PA”! Mă mai liniștesc. N-m ce face, factura trebuie plătită. Încerc să mă liniștesc iar. Privesc spre televizorul închis. De ani de zile nu mă mai uit la programele TV. Sunt sătul de morți, de aceleași și aceleași personaje care bat din gură seară de seară. Îmi este foame. Înfulec rapid o bucată de brânză și o roșie din grădina soacrei. Copilul doarme în continuare. Cum, deja e 7? Spălat și îmbrăcat, pornesc la drum. Ies în stradă. Agitația e mare. Un buldozer nivela ceva, oamenii din jur urlau unii la ceilalți, iar altul înjura din cauza drumului blocat. Sunt bucuros! Mi-am plătit factura la curent! Și, totuși, cum naiba? 500 de lei? Înjur din nou și plec spre ale mele. Îmi sună telefonul. Bunul meu prieten era îngrijorat. Nu știa ce e cu mine, îmi zice că nu m-a văzut de mult, că n-am mai postat nimic. N-am postat nimic o săptămână pe rețeaua supărării și deja mă întreabă lumea dacă sunt bine. Îmi termin treaba. Sunt sleit. S-a făcut seară. Deschid cutia poștală. Surpriză mare. Mă așteaptă factura nouă. Mă enervez iar. O privesc. E doar 180 de lei. Mă bucur. E mai puțin. N-am mai mâncat curent pe pâine. Sunt așa de bucuros încât mă joc cu copilul mai bine de un ceas. Mi-am uitat telefonul în garaj. Sunt liniștit. Îmi promit că nu o să mai postez nimic, să nu mă mai intereseze de nimeni și de nimic. Băi, prea mult bârfim, prea mult ne uităm la celălalt. Vrem să aflăm tot! Stați puțin! Ce să aflăm? Cu cine doarme, ce probleme are, cu cine se ceartă, cum și-a schimbat Passat-ul din 2006 cu unul din 2009? E stupid! Îmi promit că nu mai intru pe facebook și că nu mă mai grăbesc! E o grabă spre nicăieri. Trece o oră. Îmi amintesc de telefon și uite așa îmi încalc promisiunea! Voi, bine, sănătoși, pe facebook sau în lumea reală?
Graba spre nicăieri
