Frumoasa fără noroc

     Ne mai este dragă România? Mai avem puterea, rabdarea, înţelegerea pentru relele şi nedreptăţile pe care ea ni le oferă, prin cel puţin o parte dintre cei care o reprezintă la nivel înalt? Mai putem zâmbi şi vorbi cu mândria care, ca popor, ne caracterizează, atunci când le povestim şi străinilor despre ea ? Tot mai greu de spus, de simţit sau de arătat şi altora, aceste sentimente. România e frumoasă, mereu a fost şi da, este şi acum. Pământul, încă plin de bogăţii, apele limpezi, munţii care privesc parcă, ceea ce se aşterne la poalele lor, nemaigăsindu-şi loc în opera de artă în care au apărut cândva, pe care tot mai mulţi o mâzgălesc, o înţeapă, o fac să arate aşa cum nu merită. România este încă frumoasă, prin oamenii simpli care îi sfinţesc locurile. Prin bătrânii care ridică degetul arătător şi ne spun îngrijoraţi, că începem să o pierdem, că o risipim şi nu o mai valorizăm.

Că nu mai avem grijă de ea. E frumoasă prin copiii care vor să rămână, atunci când vor fi şi ei mari, acasă. Prin părinţii care ne poartă de grijă, prin bunicii care ne aşteaptă pe la porţi, prin animalele care ne hrănesc sau ne fac viaţa mai frumoasă sau prin florile care ne oferă culoarea şi parfumul lor, ca un dar veşnic. România încă poate fi frumoasă din nenumărate motive. Numai că, din ce în ce mai mulţi suntem cei care nu o mai vedem aşa cum ea este de fapt. Pentru că nu mai putem, nu mai suntem lăsaţi, sau pentru că atunci când vrem să ne bucurăm de ea, sub indiferent ce formă, trăim senzaţia pe care o are un copil căruia îi smulgi din braţe cea mai iubită jucărie, fără să i-o mai înapoiezi. O iei pur şi simplu, printr-un gest nemotivat.

Există totodată, pe lângă toate lucrurile devenite strâmbe şi murdare în ţara noastră, şi alte exemple care te fac să înţelegi că în multe privinţe, România nu-ţi mai aparţine în întregime. Şi nu mă refer neapărat la bunuri, valori inestimabile sau proprietăţi naţionale, înstrăinate pe doi bani găuriţi, ci la senzaţia în sine pe care o trăieşti din când în când prin gesturile unora şi prin omisiunea de a le sancţiona ale altora, trăieşti sentimente de amărăciune. Am participat recent la un eveniment al comunităţii maghiare din judeţ, inaugrarea unei case memoriale, în Zalău. Eveniment organizat, de la veste şi până la panglică, de o formațiune politică pe care, de altfel, o respect. Fără să fiu rău sau să vorbesc în spiritul urâcios al multora despre acest subiect (la modul general), spun doar că m-am simţit la acest eveniment nu doar inconfortabil ci şi marginalizat, ca reprezentant al unui cotidian românesc.

Nu am înţeles de ce presa din Sălaj a mai fost invitată de vreme ce timp de o oră şi jumătate, s-a vorbit, s-a lăudat, s-a recitat şi s-a râs -probabil la nişte glume răsuflate-, exclusiv în limba maghiară. Nu am ţinut să fiu prezent-moţ la acest eveniment, vineri după- amiaza am, de obicei, cu totul alte preocupări decât să îngheţ de frig la festivităţi care îţi arată pe faţă că nu eşti binevenit acolo, şi asta, repet, după ce ţi se trimite o invitaţie, deci nu aterizezi de capul tău, neinvitat. Sentimentul meu a fost trăit de toţi participanţii din presă, asta pot să garantez. Iar dezamăgirea a fost singurul sentiment şi totodată unicul „câştig” prin participarea la această festivitate în Uniunea Europeană, România, Zalău. N-am suflat o vorbă în materialul dedicat acestui eveniment din respect pentru personalitatea marelui poet maghiar Ady Endre, atât.

Nu îmi dau seama ce a fost în capul organizatorilor şi de ce din douăzeci de discursuri, nici măcar o silabă nu a fost rostită în limba română. Nici măcar un bună-ziua, pe limba mea, în ţara mea. Singurul om care a sesizat „greşeala” care urma să se deruleze, a fost senatorul sălăjean care aparţine acestei formaţiuni politice şi care, atent ca de obicei, mi-a şoptit că „va veni cineva să -mi traducă câteva cuvinte”, asta pentru a nu fi prezent acolo doar ca să admir două poze înrămate şi opt pereţi. N-a fost să fie, oricum îi mulţumesc domnului senator, cu care toată redacţia avem o relaţie extrem de bună. Acesta este doar un exemplu pentru care România, fără vina ei dar prin vina unora care o populează, uneori îmi pare nedrept de urâtă. Şi încerc, atât cât mai pot, să trec peste, să înghit şi să sper că „data viitoare” va fi mai bine. Că anul ăsta, rău şi plin de necazuri, se termină… dar anul care vine, da, va fi mai bun!

Bătrâna noastră Românie are frumuseţea ei, are farmecul ei, şi prin cele neînsufleţite şi prin cele care respiră, însă tot mai mulţi şi tot mai multe, îi adâncesc cutele de pe faţă, îi încruntă privirea şi îi înlăcrimează ochii. Iar noi… ca noi, aşa spunem de fiecare dată, însă cei mici, cei tineri care nu vor să mai plece de acasă văzând ce se întâmplă în lumea asta mare, copiii care îşi doresc să trăiască aici, să vorbească limba în care s-au născut, sunt cei care trebuie convinşi că România este încă un pământ binecuvântat. Şi atât cât putem, împărţiţi între lupta cu cei care ne fac rău sau ne urâţesc ţara, şi lupta pentru a păstra, promova ceea ce avem sau a crea noi valori, trebuie să le oferim cel puţin speranţa şi încurajarea că pământul românesc e mai frumos, mai blând şi mai roditor decât cel pe care calcă paşii străinilor.

A mai trecut un an peste ţara noastră şi aşa cum se cuvine, cu bune şi rele, cu urât şi frumos, cu trist şi vesel, suntem datori să-i urăm La Mulţi Ani, şi să ne rugăm pentru pacea şi binele ei. Fie că vrem sau nu, fie că uneori simţim că vrem să rămânem sau să plecăm de aici, fără o vorbă, şi să nu ne mai întoarcem poate niciodată, fie că o vedem mai puţin frumoasă prin ceea ce alţii fac, România trebuie să ne rămână dragă.

Pentru că altfel le va fi tot mai „dragă” altora, care vor pune gheara şi vor lua totul de-a gata, încet dar sigur, bucată cu bucată din tot ceea ce bunicii şi străbunicii noştri au obţinut trudind, cu preţul anilor, al sănătăţii sau prin sacrificiul suprem. Pentru ca noi să ne putem bucura de o ţară liberă şi demnă.