Frica de bucurie

Daniel Săuca

Nu ne mai bucurăm nici măcar de Ziua Națională a României. A trebuit să jelim, ipocrit, după victimele de la „Colectiv” (nu că nu ar trebui, dar excesul de ipocrizie dăunează grav sănătății… societății). Nu peste tot. În unele orașe din țară s-au „ținut” spectacole în cinstea Zilei Naționale, în altele, nu. Ca pe la noi, prin România: unii zic că da, alții zic că nu; unii zic că e voie, alții că nu. Am rămas cu defilările, ca pe vremuri nu demult apuse. Singurele „bucurii” par delațiunea și înjurătura. Susțin unii, aiurea, firește, că e coadă la delațiuni. Blestemat neam! Ne plac ordinea și disciplina, dreptatea, dar să nu fim implicați, să nu ne „băgăm”. Ne place să fim „bărbați”, dar ne comportăm ca niște țațe, ca să nu zic curve. Tot timpul ne „miroase” că ceva nu e în ordine. Vedem peste tot hoți, dar nu ne analizăm propriile noastre „acțiuni”. Ne plângem că sunt mici salariile, dar nu facem mai nimic pentru a câștiga onorabil mai mult. Decât „dincolo”. Vrem să ne înmoaie cineva posmagii…
Aceste rânduri nu sunt noi în spirit. Le-am mai scris, și eu, și alții, în diferite forme, de-a lungul anilor. Au revenit, să zicem așa, după ce am citit afirmațiile, declarațiile lui Vasile Dâncu la o recentă ceremonie academică de la Cluj. V. Dâncu a afirmat că „trăim o criză de încredere în care România pare devastată, pare deşertificată. Oamenii nu mai au încredere în instituţii, în stat, au început să atace biserica, credinţa, nu mai au încredere unii în alţii, ne-am îndepărtat unii de alţii. Este un fenomen sociologic pe care îl măsurăm, este o măsurare tristă. Avem o criză a dezbaterii şi a ideilor, în spaţiul public nu se mai dezbat idei, nu se mai caută alternative. Avem o violenţă continuă, avem un spaţiu conflictual deschis şi ce este mai grav este că, astăzi, argumentarea este rar folosită. Trăim o dictatură a emoţiilor care nu duc la soluţii, trăim o democraţie care este bolnavă, pentru că avem un absenteism masiv, pentru că oamenii nu se prezintă la vot, nu participă la dezbatere. De multe ori îşi vând votul pe un kilogram de ulei sau de zahăr, iar acesta nu este un gest de revoltă, ci este un semn de abrutizare a cetăţeanului care nu mai caută soluţii, care nu mai are speranţă”, a spus Dâncu, citat de agențiile de presă. „Suntem o societate copleşită de frică, de la politicieni cărora le este frică să ia decizii, până la destine individuale marcate de frică. Avem o regresie spre magic, spre soluţii iluzorii, cum este cea a plecării în străinătate. Avem şi o criză a intelectualului şi una a culturii. Este o societate a incertitudinii maxime, în care dispare totul foarte repede”, a afirmat sociologul și ministrul Vasile Dâncu.
Societate copleșită de frică? Înseamnă atunci că trăim în(tr-o) dictatură (a emoțiilor)? Criza intelectualului? Criza culturii? Politicienilor le e frică să ia decizii? Chiar toți politicienii iau decizii? Cetățeanul nu mai are speranță? Cetățeanul, abrutizat, nu mai caută soluții? Democrația e bolnavă pentru că avem absenteism masiv la alegeri (65 la sută prezență la vot la alegerile prezidențiale de anul trecut e totuși un procent rezonabil)? Oamenii nu mai au încredere în instituții (în unele, da)?…
Sunt curios dacă ministrul Dâncu îl va putea ajuta/completa/împlini pe sociologul Dâncu. Până atunci, până la soluții și „implementarea” lor, constat și eu, pe urmele multora, printre multe altele, că o națiune căreia îi este frică să se bucure de Ziua Națională sau căreia îi este impus să nu facă acest gest firesc, care vasăzică nu există! Cu toate că, probabil, nu e vorba de nicio frică, ci de indiferență sau de incultură. Ori, poate, de o interesantă retragere nu în munți, ci în „capitalism” a multora din cei care ar putea să fie „cetățeni activi” și nu sunt.