Frica

Ana Berar
E ca și coronavirusul. Nu o vezi. Nu o simți. Cel puțin nu la început. Se instalează subtil și, ca o amibă, ocupă toate spațiile din corpul tău. O simți prima dată în stomac, pe care ți-l face ghem. Când începe să se împrăștie de acolo o simți brusc peste tot. Dar abia când devine o gheară care iți strânge pieptul știi că a pus stăpânire pe tine.
O vezi și la cei din jurul tău. În ochii ce te privesc, eventual peste mască. O intuiești în gesturi. În teama de a se apropia de tine. Oricine poate fi un suspect, un potențial purtător. Orice lucru pe care pui mâna poate fi infestat.
Mi-e frică și recunosc asta. Nu pentru mine ci pentru cei dragi mie. Unii dintre ei nu mai sunt tineri și mă tem să nu pățească ceva. Alții sunt tineri și da, mă tem și pentru ei, pentru sănătatea lor, dar mai ales pentru ceea ce le va aduce viitorul.
Nu știu cum e să trăiești permanent cu frică. Poate că te mănâncă pe dinăuntru și clachezi. Sau poate te înveți să conviețuiești cu ea, într-o simbioză ca cea dintre copaci și licheni. Fiecare o gestionează cum poate mai bine, cum știe și cum îi iese. Pe undeva e bine că există, pentru că ne face să ne păzim. Gheara din piept ne face să nu uităm aproape nicio clipă că trăim vremuri excepționale, care ne-au deviat comportamentele și ne ține trează vigilența. Dar cred cu tărie că în frica asta trebuie plantate și semințele speranței. Și protejate, ca sa nu fie cotropite. Nu știu exact cum s-ar putea face asta. Poate cu meditație, poate cu rugăciune, poate cultivându-ne micile pasiuni. Poate câte puțin din fiecare. Știu doar ca nu vreau să cedez. Așa că visez la ziua în care, în loc să fac doi pași în spate când întâlnesc un om drag pe stradă, am să pot să îl îmbrățisez. Fără frică.