De ce nu ne-or iubi irakienii? Stam acolo, la peste 40 de grade, incercind sa facem ordine in tara lor amarita, si vad intr-un sondaj BBC de saptamina asta ca 57% din ei cred ca e OK sa fim luati drept tinte de insurectionarii locali, impreuna cu aliatii nostri. 48% cred ca e OK sa fim chiar tintele atacului Al-Qaeda. In conditiile in care acesti oameni nu au impresia ca in Irak ar fi vreun razboi civil, ci unul de eliberare, si noi sintem primii de care trebuie sa se elibereze (sub 20% au remarcat ca si Iranul si Siria mai incurca pe acolo), situatia trupelor de eliberare mi se pare ca devine intr-adevar o situatie de trupe de ocupatie, greu de sustinut. Sprijinul pe care il dam guvernului care a fost ales in mod liber de irakieni e subminat chiar de prezenta noastra, acesti oameni fiind tinte doar pentru ca coopereaza cu noi. Si nu doar tinte pentru teroristi, desi si asta e foarte serios, dar mai ales tintele oprobiului public, din cite se vede prin sondaje, ca vinzatori de tara. Nu ma mai mir ca majoritatea parlamentului irakian ales a ajuns sa rezide prin strainataturi, chiar nu e de stat la Bagdad. La concluzia asta au ajuns si democratii americani, care s-au dezlantuit saptamina asta contra lui George W. Bush, pledind pentru o retragere masiva si imediata din Irak. Chiar daca nu au reusit, toate talk-showurile si emisiunile umoristice au facut bancuri pe seama generalilor din Irak si a presedintelui, sapind si mai mult la increderea publicului ca rezistenta eroica din Irak mai serveste la ceva. In aceleasi treimi, doua treimi din publicul irakian crede ca prezenta coalitiei face rau, nu bine, securitatii in Irak. Or simti ei ceva.
Nu mai incape nici o indoiala la ora aceasta ca operatia invadarii Irakului a fost, din punct de vedere al planificarii, o enorma greseala. Nu as vrea sa iau partea celor care spun ca in schimb Iranul trebuia invadat, remarc doar ca mai multi prieteni ai americanilor, printre care generali britanici au inceput sa ne spuna adevarul despre superficialitatea planului de dupa invazie, despre putinatatea resurselor si erorile de gindire. Ca sa dau doar un exemplu, cine, dupa parerea americanilor, urma sa protejeze frontierele de mii de kilometri ale acestei tari a doua zi dupa caderea Bagdadului, de acesti simpatici vecini numiti Siria si Iran? Poate au crezut ca granicerii lui Saddam vor veni la slujba, ca de obicei, in loc sa se ascunda pe undeva asteptind sa vada cum evolueaza lucrurile? Nu are sens sa ne plingem acum ca intra insurgentii prin toate colturile, ne-am facut-o cu mina noastra.
Bineinteles, cititorii pot spune ca exista o solutie simpla. Sa lasam acolo pe americani si sa ne vedem de treaba, in fond sintem un partener minor al coalitiei, nu ne-au iesit afacerile cum am sperat, dar macar sa plecam cit nu avem atentate in Romania si nu am avut nici pierderi. Acest punct de vedere are destul de mult sens. Daca in Afganistan batalia are sanse, si e chiar pe muchie, deci merita sa raminem in ea, mai ales ca acolo NATO conduce operatiile, prezenta noastra in Irak nu mai serveste prea mult. Eu personal cred ca americanii nu trebuie sa plece, desi au intrat intr-o situatie cvasiirezolvabila. Plecarea inseamna realmente oferirea catre al Qaeda a unui teritoriu mai aproape de Vest decit Afganistanul. Problema e ca acest razboi nu se poate duce pe fata si cu trupe regulate cum il duc ei, mai ales daca se va prelungi, si cred ca strategii americani trebuie sa caute forme legale si financiare sa subcontracteze Irakul, sa pastreze ceva sprijin oficial doar pentru guvernul local, dar lupta cu terorismul sa fie dusa de intermediari contractati, nu de trupe regulate care au nevoie de aprobarea congresului pentru tot ce fac. Desigur, precedentele incercari de acest gen in America Latina au avut o presa ingrozitoare, dar situatia de azi cere alt tip de solutii, inovative, si cind vor veni democratii la putere vor fi chiar ei fortati sa gaseasca ceva nou. In ce ne priveste pe noi, da, sa ne retragem, discret, pastrind doar o prezenta simbolica. Sintem singura tara europeana care are un arab drept secretar de stat (doctorul Arafat), mai bine ne promovam ca exemplu al integrarii acestei comunitati la noi, ca e mare nevoie de exemple de succes in Europa, decit ca adjuncti ai americanilor in planul de facut ordine globala.
Ministrul apararii american, Donald Rumsfeld, a facut remarca celebra, in 2003, cind a fost intrebat ce vor face irakienii dupa caderea lui Saddan Hussein, ca se vor descurca precum romanii dupa ce a cazut Ceausescu. Remarca proiecta un fel de fratie intre cele doua popoare asuprite, revendicata si de diversi lideri de opinie romani in zilele acelea, cind noi consideram ca e perfect legitim sa invadezi o tara straina ca sa rastorni un dictator. Cind ma uit azi la opinia publica irakiana si vad ca americanii sint considerati de vina pentru toate imi amintesc destul de mult de Romania anilor nouazeci, in care pentru multi Coposu era de vina ca venisera minerii si-i devastasera sediul. Da, Irakul seamana mult cu Romania anilor nouazeci, cu confuzia totala a valorilor de atunci. Cu citeva importante diferente: in Romania nu erau arme si vecinii nostri erau Moldova si Ungaria, nu Iranul si Siria. In rest, dl Rumsfeld a avut dreptate in principiu, gresind mai ales proportiile. Dar proportiile conteaza al dracului, dupa cum se vede.
