Încep să cred că noi, ăştia cu oarece principii, suntem nişte fraieri. Probabil, suntem fraieri pentru că nu acceptăm, şi nici nu ştim să dăm şpagă. Că nu vrem să strecurăm plicuri în buzunarele celor care, practic, îşi fac doar datoria. Că îi condamnăm pe toţi nenorociţii de politruci luaţi pe sus de mascaţi şi aruncaţi în beciuri cu zăbrele. Cel mai probabil suntem nişte fraieri pentru că gândim, simţim şi ne exprimăm liber, ori de câte ori avem posibilitatea. Ar trebui să ne umple ruşinea pentru că o analfabetă ca Maria Grapini a ajuns ministru, că până mai ieri aveam un prim-ministru asupra căruia planau foarte multe capete de acuzare, că neamurile capilor poliţiei locale îşi luau partea din „cota” de la păcănele, că primarii nu mai vor să candideze la viitoarele alegeri, sub pretextul (interpretaţi-l cum vreţi) „că nu mai merită”. Per ansamblu, nu cred că există un om întreg la minte care să nu simtă un anumit grad de revoltă faţă de propria-i persoană, după ce, la culcare, îşi pune întrebarea: „Oare, astăzi, am făcut tot ce se putea face pentru copiii mei?”. Nu simţiţi cât sunteţi de fraieri atunci când anumite “personalităţi” din jurul vostru vă râd în faţă după ce au dovedit că pot să răzbească prin compromis, impostură, şmecherie şi datul din coate!? Da, fraţilor, datul ăsta din coate este principala lecţie pe care ne-au dat-o părinţii. Practic sau teoretic, după caz, ei ne-au învăţat că, pentru a învinge sistemul, „datul din coate” este cea mai bună soluţie. Că altfel nu se poate. Am făcut din asta un sport naţional, până în momentul în care am călcat dincolo de graniţele ţării, pe meleaguri ceva mai civilizate. Acolo am fost şocaţi să constatăm că, indiferent de „epoleţii” de pe umeri, trebuie să stăm răbdători la orice fel de rând, fie el la cabinetul medicului, la chioşcul cu covrigi ori la plata dărilor către stat. Iar acolo, la ghişeu, ai fost din nou intrigat de ceva, ca de exemplu de zâmbetul deloc teatral al angajatului, dornic să îţi dea o mână de ajutor. De la cei care stau „dincolo” am mai învăţat că, într-o societate sănătoasă, competiţia are reguli foarte simple clare, şi nu-s deloc despre… „pile”.
Într-o ţară în care, în anul de graţie 2015, încă se mai crede că iubitorii de muzică rock sau cei cu tatuaje sunt de fapt demoni, şi nu nişte indivizi absolut normali, miracolele la care speram cândva au rămas doar la stadiul de „fumigene”. Că ne convine sau nu, puţin îmi pasă, dar trebuie s-o spun: toţi cei ce încă mai sperăm la ceva bun, indiferent ce, ne lovim zilnic de acelaşi zid compact format din nişte indivizi cretini, retrograzi, cu orizonturi ce nu depăşesc propriile existenţe, şi care de altfel au ţintuit ţara asta locului atâţia amar de ani. Din păcate, propria experienţă mi-a dovedit că, în ţara asta, dacă ai reuşit să te ridici, imediat apar câţiva frustraţi hotărâţi să te culce la pământ. Foamea ne-a transformat în nişte prădători, zâmbetele sunt de faţadă, iar interesele sunt doar personale. Asta să fie oare societatea pe care o visam atunci când băteam mingea în faţa blocului, cu cheia legată la gât? Nu, cu siguranţă, nu!
Tocmai din acest motiv, le transmit celor care încă mai speră că vor schimba rapid România în bine că sunt nişte fraieri, chiar dacă au ieşit în stradă şi au răsturnat un Guvern! Cei pe care i-am dat jos sunt produsul gândirii noastre, iar noi suntem victimele indiferenţei sau a propriilor acţiuni. Schimbarea trebuie să vină din noi, din mentalitatea noastră, din faptele noastre. Tendinţa aceasta către dezbinare din mentalul colectiv al acestei naţiuni ne-a distrus puţin câte puţin. Iar dacă nu învăţăm nimic din asta, dacă nu ne redescoperim pentru a pune în valoare calităţile cu care suntem înzestraţi fiecare dintre noi, putem răsturna încă 100 de guverne. Degeaba. Oricum, din nefericire, „fraierii nu mor niciodată, doar se schimbă”.
