Fluturele

Oricât v-ați supăra pe mine unii dintre dumneavoastră și oricât mi-ar fi de ciudă pe concluziile la care am ajuns la aproape o lună de la alegerile europarlamentare, n-am cum să nu zâmbesc văzând victoria premierului în funcție Viorica Dăncilă în fața moțului de moțiune, tentativei de moțiune sau cum s-o mai fi numit încercarea nesăbuită a opoziției de a face o mișcare total neinspirată în cel mai nepotrivit moment, ca primă măsură în lupta ei pentru putere. Oricum ai da-o, oricum ai scălda-o, cum ai zdrăngăni-o la mandolina penelistă sau buimăceala useristă de după party, Viorica Dăncilă este marele învingător al acestei acțiuni numite pompos „moțiune”, în fapt, o simplă… micțiune contra vântului. Premierul e ca în filmul acela românesc de pe vremuri „Duios, Anastasia trecea”. Învingătoarea la alegerile europarlamentare – opoziția, este ca în povestea cu haplea. Ăla care, văzându-se în fața unei mese pline cu bunătăți, a mâncat până a făcut poc.

Eu nu sunt un fan al subiectelor politice. Nu sunt fan “personalități” politice – noi nu avem așa ceva aici, să ne înțelegem! – nu sunt fan partide politice, însă nu pot să nu repet ceea ce am spus într-un alt editorial, la câteva minute de la aflarea rezultatelor alegerilor europarlamentare: clasa noastră politică este una hapsână. Hap, sânul! Ei bine, nu. Nu așa cucerești ceva, sau pe cineva, nu?  Ca să nu zic mai urât. O clasă politică hulpavă, imatură, repezită, într-o mișcare browniană fără finalitate și fără final. O clasă politică opozantă fără niciun gram de tact, de discernământ politic, de diplomație dar mai ales, fără minte politică. Îmi pare rău că spun asta însă rezultatele pe care le avem în fața ochilor, de altfel, previzibile pentru orice minte care poate să privească dincolo de aburii unei victorii obținute indirect (nu prin merit direct) toate acestea dovedesc fără tăgadă că imaturitatea și incompetența fac atât din putere, dar mai ales din crâmpeiul de speranță numit opoziție, o masă amorfă, flască, de consistența unei meduze. Toți sunt la fel – quod erat demonstrandum.

Spuneam cu câteva săptămâni în urmă că opoziția ar trebui să profite de victoria pusă în poala ei, de români. Așa cum a fost ea pentru că, stând strâmb așa cum stăm acum, dar judecând drept, știm foarte bine cu toții că victoria opoziției n-ar fi fost posibilă fără personajul Liviu Dragnea, jupuit de viu în fața națiunii.

Dacă omul politic Dragnea nu exista, opoziția n-ar fi câștigat nimic la aceste alegeri iar victoria ei s-a datorat în proporție de 99 la sută înfrângerii lui. A fost votul răzbunării, nicidecum votul dat unui USR pregătit, unui PNL competent, dar în realitate aflat într-o continuă degringoladă sau a unui Ponta care oricum nu prea mai are credibilitate, deși poate intențiile lui nu sunt chiar atât de rele. Despre asta este vorba. Opoziția s-a trezit cu niște lauri așa, peste noapte, au început petrecerile, șampania a curs, dar ca orice nou- aterizat în tabăra învingătorilor, care nu știe să-și gestioneze așa cum trebuie victoria, a început urzeala tronurilor. 

Tăiem capete, scoatem din priză, trimitem guverne acasă, concediem, radem de pe fața Pământului. Venim noi, ia hai, la o parte. Valea! ACUM! Ca să poți crede că o astfel de gândire obtuză te va catapulta automat pe culmile succesului trebuie să fii undeva la grupa mică de la grădiniță sau să ai un nivel care lasă foarte mult de dorit nu doar în emisfera cerebrală politică, ci și în inteligența, în iscusința din același sector. S-a trecut la fapte. Jos, Dăncilă! Acasă cu tine, du-te unde vezi cu ochișorii tăi bine rimelați și fă loc, pentru că venim. Ei bine, una peste alta, Viorica Dăncilă a demonstrat că are mai mult tact și mai multă inteligență politică decât toți liderii opoziției la un loc. 

S-a întâmplat ceea ce putea fi cu ușurință prevăzut, iar lucrurile vor continua așa până când opoziția va învăța să fie cu adevărat o opoziție și nu o trupă etern supărăcioasă, avidă de putere decretată în 24 de ore (așa cum de altfel însăși actuala Putere este, că nici ea nu e cu nimic mai prejos). Atunci vom avea rezultate și abia atunci vom fi în stare să dăm jos Guvernul-ciob  de care râde opoziția oală-spartă. Vreau să mi se spună, mie, ca cetățean, că un Guvern este incompetent, de către o masă politică ce dovedește că e mai bun decât acel Guvern și nu doar spune că poate fi. Faptul că niciun lider politic al opoziției nu s-a gândit mai profund, nu a simțit faptul că NU este momentul să-i dai jos pe ăia ca să vii tu cu alți puișori abia ieșiți din găoace să faci un alt nimic, nepregătit total fiind, reprezintă cea mai clară dovadă a faptului că Viorica Dăncilă rămâne cu mult peste liderii politici ai opoziției, incapabili să ia niște măsuri treptat, bine gândite, bine coapte, bine plasate și mai ales OPORTUNE, ieșind ca bulucea, ca haplea, în frunte cu toți crainicii tv și alte neica-nimeni pe post de mari politicieni, gradați la apelul bocancilor și încercând să ne servească o plăcintă necoaptă, acră, care se sparge ca un aluat fraged atunci când ai înfipt scobitoarea în el. Ne place sau nu ne place, felicitări, Viorica Dăncilă. Știu, sună… cum sună, dar asta este.

Dacă prin absurd șefii PNL/USR  ar fi citit editorialul meu de după alegeri ( dar mai ales pe cele ale altor jurnaliști mai importanți, care au lansat astfel de avertizări „cod portocaliu de nesăbuință”), poate că ar fi sărit peste această moțiune absolut lamentabilă și ar fi pregătit, cu tact, cu muncă, cu pricepere și în timp, o adevărată ofensivă împotriva Puterii. Dar una dintre acelea competente, bazate, în care victoria să se vadă de la o poștă și nu cu faulturi penibile și vesnicul circ “ba pe-a mă-tii”, singurele arme vizibile pe care opoziția le-a scos la înaintare de vreo trei ani încoace. Spun cu mare, foarte mare părere de rău acest lucru. Până când? Până când lecția va fi învățată. Pentru că orice lecție rămasă neînvățată devine instantaneu una repetată. Până atunci, „Epoca Dăncilă” va continua și tot ce-mi rămâne de făcut în această situație este să sper că va continua un pic mai bine, mai competent, mai asumat, cu atât mai mult cu cât curentul despotismului care se lovea până ieri de ferestrele din birourile pesediste a ajuns acum undeva la subsol.

Despre o altă gafă devenită deja obișnuință pentru partidele din opoziție – hârjoana și războiul între ele – un alt combustibil pentru reactoarele PSD ce mai poate fi spus? O altă altă lecție neînvățată a opoziției care va pune sub semnul incertitudinii o viitoare altfel de guvernare cu șanse abia după alegerile parlamentare de anul viitor. Sau în condițiile de acțiune expuse mai sus, cu o foarte mare mare neșansă…iar eu, ca și mulți dintre voi, vreau o putere responsabilă, oricare ar fi aceea. Vreau o opoziție la fel de responsabilă, oricare ar fi aceea, iar de pe urma acțiunilor lor vreau să mă aleg, în sfârșit, cu ceva constructiv pentru că o ținem ca la cort, una într-una, cu păruieli putere-opoziție și, mai nou, cu certuri și bătăi opoziție-opoziție. Ne-am săturat! 

Încă ceva: chiar dacă mulți refuză să vadă asta, Viorica Dăncilă nu mai este „omida” în cocon, inertă, tăcută, considerată total inofensivă și strâns înfășată acolo, așteptând cuminte metamorfoza. Iar ea arată acest lucru – un amănunt aparent nesemnificativ,  neluat în seamă de mulți – inclusiv prin bijuteriile pe care le poartă și pe care le asortează nu doar din punct de vedere estetic, ținutelor ei. Există, ca și în cravatele pe care le poartă marii politicieni, un mesaj… acolo. Trebuie să ai însă ochiul din frunte activat ca să îl deslușești. Dar mai ales trebuie să înveți că subestimarea la nesfârșit a adversarului este prima și cea mai mare greșeală pe care o poți face în orice acțiune ori întreprindere a ta. Iar în cazul nostru, o opoziție care se află de ani buni în aceeași poziție de ucenic și mai este, iată, una care se cocoață, nu va învăța niciodată să se ridice cu adevărat și să rămână acolo, sus. În ceea ce o privește pe doamna premier, aș îndemna-o și pe dânsa la precauție, o mai mare responsabilitate, la o gândire ceva mai aprofundată a pașilor pe care îi face și la evitarea greșelilor majore pe care le-a făcut pe vremea lui tătuca. I-aș spune și că bijuteriile ei sunt frumoase, așa cum orice bijuterie purtată de o femeie strălucește într-un anume fel, chiar dacă nu e bătută în pietre prețioase. Doar că, referindu-mă la frumoasele vietăți pentru care se pare că are o slăbiciune aparte, să nu uite că setea de lumină, mai ales cea a reflectoarelor, scurtează adesea aripile fluturilor.