Fiindcă aşa vreau eu

„- Ţi-am spus de atâte ori să nu te mai apropii de toţi câinii. Ce-ar fi dacă am atinge tot ce mişcă pe stradă?”, şi-a admonestat o mămică fetiţa, deunăzi, în timp ce amândouă au trecut pe lângă mine şi căţelul meu – o figură de caniş, frumos şi jucăuş, a cărui dorinţă supremă este să se împrietenească cu toată lumea. Evident, indicat este, atunci când îţi scoţi animalul de companie la plimbare, să ţii cont de anumite reguli. Asta fac şi respect şi eu, cu sfinţenie. Câinele trebuie să fie mereu în lesă, dacă este de talie mare şi din categoria celor pe care legea îi denumeşte periculoşi, oligatoriu cu botniţă şi niciodată să nu te îndrepţi către persoane, adulţi sau copii, pentru că nu toată lumea iubeşte animalele.

Cu toate acestea, privirea fetiţei pe care mama ei a tras-o de era să-i smulgă braţul din umăr, m-a întristat foarte mult. Micul meu prieten simţise că fetiţa dorea să se apropie de el, poate şi doar să îl vadă de aproape, astfel încât, amândoi au stat cu gâturile sucite privindu-se, până când ne-am îndepărtat. Nu ştiu ce explicaţii savante i-a dat acea mămică coopilului ei însă, cu siguranţă, suprimarea unei dorinţe atât de fireşti şi într-un asemenea mod, aşa cum s-a întâmplat zilele trecute când cele două au trecut pe lângă noi, ar trebui să dea de gândit multor părinţi care procedează astfel cu copilul lor. Nu e vorba doar de dorinţa de a te apropia de un animal vizibil inofensiv (un fapt care îţi pecetluieşte de fapt dragostea faţă de animale, mai ales faţă de cele lovite de soartă, pentru mai târziu) poate chiar şi de a-l atinge, că doar nu aveam în lesă vreun şobolan, ci de modificarea într-un mod brutal şi nociv, a personalităţii copilului.

“Nu face asta, pentru că mie, ca părinte, nu-mi place”, „Nu alege asta, chiar dacă îţi place şi rezonezi, alege asta pentru că aşa îmi place mie.”,  „Nu te apropia de un căţel, chiar dacă iubeşti animalele, căţeii au pureci, boli, muşcă de cele mai multe ori şi sunt nişte fiinţe ce trebuie ocolite indiferent de împrejurare”. Iar sfaturile acestea care mutilează, încet şi sigur, caracterul şi personalitatea unui copil, pot continua şi în domenii mai importante, cu consecinţe extrem de grave pentru viitorul copilului. Alegerile făcute în şcoală, alegerile făcute în magazinul cu jucării, opţiunile alimentare, vestimentare, şi, mai târziu, când adolescenţa bate la uşă, opţiunile de viitor: în relaţii, în sexualitate, profesie, şi oricare alt domeniu. Un copil care va fi mereu lovit peste mână sau peste gură, la figurat (uneori şi la propriu) atunci când alege ceva pentru că acel ceva îl bucură, acel ceva îi place, acel ceva îl face să se simtă util, creativ, împlinit sau bucuros pe moment, va ajunge un adolescent frustrat şi un adult care nu va avea niciodată încredere în propriile alegeri şi decizii. Va creşte mereu sub imperiul unor ameninţări toxice, a gândului că ceea ce alege mama, tata, mătuşa sau ceea ce spune vecina că era pe vremea ei, sunt lucruri de la care el nu trebuie să se abată chiar dacă îşi sacrifică propria fericire.

Şi alte exemple care toate ne demonstrează cât de mult se greşeşte în multe situaţii care, în fapt, clădesc personalitatea şi viitorul copilului nostru. Copiii de astăzi nu mai sunt ceea ce noi am fost acum 30 sau 50 de ani. Copilul prezentului nostru este un copil care se dezvoltă altfel, care are alte ţeluri, alte nevoi, alt mod de a acumula cunoştinţe, alte metode de a rezolva problemele, copiii de astăzi trebuie trataţi, pe lângă „baza” universal valabilă a unei educaţii bune şi corecte, a unei copilării fericite şi complete, cu multă creativitate, cu o mult mai mare înţelegere şi mai puţină judecată. Copiii de astăzi trebuie, înainte de toate, înţeleşi. M-aş bucura tare mult să o reîntâlnesc pe fetiţa din cartierul meu şi să încerc măcar să repar, discret şi cu precauţie, ceea ce mama ei a stricat. Un lucru aparent banal, dar care pus cap la cap, zi de zi, an de an, în cea mai importantă perioadă din viaţa unui om, ca formare, ajunge să se ridice precum un zid pe care viitorul adolescent nu-l mai poate urca. Un zid ridicat în faţa lui exact de cei care în mod normal ar fi trebuit să îi încurajeze orice iniţiativă, chiar dacă la prima vedere pare ciudată, orice talent, opţiune, mod de manifestare, chiar dacă îl diferenţiază de alţii, fac din copil un viitor adult pe picioarele lui, stăpân pe sine, puternic şi pregătit să dea piept cu greutăţile.

Copii şi tinerii noştri pot avea alte opţiuni. Iar dacă noi nu le-am avut, nu le-am întâlnit sau nu au existat pe vremea noastră, nu înseamnă că ele nu sunt ok sau că trebuie deîndată strivite. Ar fi interesant de ştiut ce s-ar întâmpla dacă, peste ani, un copil căruia tu i-ai băgat în cap într-un mod total anacronic faptul că animalele ne muşcă şi ne îmbolnăvesc, ţi-ar spune – de exemplu – că doreşte să facă o schimbare de sex iar medicii vor da afirmativ din cap la opţiunea lui. Sau că fata, albă ca neaua, ţi s-a îndrăgostit de un negru din Nigeria. Ori băiatul îşi pune rucsacul în spate şi pleacă pentru totdeauna în Noua Guinee, acolo unde va trăi pe o insulă, printre corali, peşti şi valuri. Deşi mama, tata şi bunica, i-au explicat timp de 18 ani, că lucrurile trebuie să stea cu totul altfel în viaţa lui şi că viitorul stă în multinaţionale. Acestea sunt scenarii fericite şi demonstrează faptul că acel copil a avut curajul şi puterea să treacă peste restricţiile absurde, profund deformatoare, ale celor care l-au crescut, alegând să trăiască propria versiune a vieţii lui.

Cu adevărat tragic este atunci când copilul trăieşte, pe ascuns ori doar în imaginaţie aceste lucruri fără a avea înţelegerea şi acceptarea celor care (cred) că îl iubesc. Acel copil care ajunge să trăiască vieţile altora, mimându-şi propria viaţă, teleghidat de principiile şi regulile care nu fac parte din personalitatea, caracterul sau geneticul lui. Aceea este adevărata tragedie, ireversibilă de cele mai multe ori.