Trăim vremuri tot mai rele, în multe unghere ale existenței noastre: al calităţii relaţiilor, al penuriei bunului simţ și lipsei comportamentului frumos. Rezervele cândva generoase de educaţie, respect şi discreţie, par să dea semne tot mai alarmante că, odată cu petrolul şi pădurile, scad dramatic. Deşi mulţi omogenizează nedrept cele două noţiuni, curiozitatea şi indiscreţia sunt, în fapt, două lucruri diametral opuse.Curiozitatea este în primul rând un factor decisiv aflat la baza evoluţiei noastre, indiferent de domeniu. Fără ea, poate că astăzi am fi murit pe capete în lipsa antibioticelor, n-am fi ştiut cum e să zbori şi nici de unde sau cum am apărut pe Pământ.
Indiscreţia însă a luat fiinţă probabil pe un fond de plictiseală cruntă, asociat cu lipsă de educaţie sau educaţie anemică şi a evoluat în timp dezvoltându-se şi acaparând tot mai multe caractere. Indiscreţia a rămas până în zilele noastre un apanaj al neamului de traistă care s-a însurat cu prostia. Formele indiscreţiei sunt, ca în orice afecţiune, de la mici până la uriaşe. Întrebări de genul „Tu de ce nu te măriţi”, „Auzi, dar copii tu nu faci? Dar de ce nu faci?” sau „De ce nu ai o relaţie, aşa cum are toată lumea normală” etc, sunt întrebări pe care mulţi le primesc în freză din partea cunoscuţilor sau total-necunoscuţilor (vezi discuţii iniţiate savant, de cel care călătoreşte în tren sau autocar, lângă tine) sau, mai trist, din partea rudelor sau amicilor, în unele cazuri mai nefericite. Evident că indiferent ce răspunzi, o persoană care te întreabă aşa ceva nu va putea fi niciodată pe deplin mulţumită de răspunsul tău. „Da, dar normal ar fi fost…” sau „Ştiu, însă nu aşa trebuie să fie…” eşti pălmuit pe loc cu un dar şi un dacă. Dacă te învineţeşti explicând, mai rău faci, pentru că indiscretul oricum va pleca mereu de lângă tine cu gura strâmbă.
Desigur, apetenţa aceasta pentru uitatul pe gaura cheii este tot mai mult hrănită şi de mass media, de presă, televiziuni, de „formatorii de opinie”. Sigur că e mult mai interesant să vezi cum cineva zgârie cu unghiuţa la uşa unui dormitor, decât la cea a unui teatru. Iar o cameră de luat vederi oferă cadre mai interesante când sunt poziţionate sub o fustă decât dacă ar consuma curentul, inutil, la o lansare de carte într-o librărie. De multe ori victime cad exact cei care deţin o doză mare de bun-simţ şi educaţie. Urmează, în ordinea gravităţii, alte categorii de întrebări. „De ce te-ai umplut de coșuri”, „semnul ala îl ai din naştere sau te-a tăiat cineva pe faţă?”, sau „e nasol parfumul ăsta, cum poate să-ţi placă, că mie nu-mi place absolut deloc” şi altele, şi mai grave. Este deci o problemă serioasă faptul că tu miroşi a ceva ce altuia nu-i place. La fel şi cu îmbrăcatul sau noua ta tunsoare. „Nu, nu-mi place!”. Conform acestei categorii de indiscreţi care pun şi concluzii, nemulţumiţi, tu trebuie să te îmbraci, să fii însoţit şi să ieşi pe stradă într-o perfectă conformitate cu gusturile lor, sau dacă nu ale lor, oricum ale altora, ale societăţii, ale rudelor sau ale tradiţiei. Oricum, nu ale tale. Avem încă de luptat cu concepţiile ruginite de genul „păi pe vremea mea…” Aşa este, pe vremea ta nu era cum e pe vremea mea şi nici invers. Cât mister!
Mă bucur când, în faţa unor astfel de mentalităţi de care, recunosc, m-am lovit şi eu, întâlnesc exact acolo unde poate aş fi iertat lipsa lor, frumuseţea acceptării şi a lipsei de judecată . Dacă ţie îţi place asta, dacă asta te face fericit, şi noi suntem fericiţi. Dacă tatuajul ăsta te pozitivează, te reprezintă şi te bucură, da, şi pe mine ma bucură deşi jur că nu-mi plac tatuajele. Dacă două mărimi la sâni adăugate în 4 ore, îţi aduc încredere mai mare în tine, te fac să te simţi mai frumoasă, mai puternică şi mai încrezătoare în tine, nu mai contează nimic. Îţi stă bine, îmi place şi pot să-ţi spun că da, eşti mai frumoasă şi mai tânără decât te vedeam înainte. Frumuseţea acceptării este perfect completată de empatie, de dorinţa de a fi părtaş la bucuria cuiva, măruntă sau măreaţă, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră. Fie că ţi-o spune mama sau tata, fie că ţi-o spune un profesor care ai fi jurat că n-o să-ţi înţeleagă niciodată belciugul din sprânceană sau verdele din păr. Fie că bunica nu-ţi judecă niciodată iubita sau iubitul, ci te mângâie şi îţi spune la ureche că formaţi cea mai reuşită pereche, iar dacă cuiva nu-i convine, să fie sănătos pentru că nimeni nu trăieşte în locul tău.
Trăim într-o lume tot mai bolnavă, mai lipsită de decență, de respect pentru ceea ce alege cel de lângă tine. Vremuri în care judecata mizerabilă, injustă, irațională, sfaturile despre cum ar trebui să fii, în opinia altora, indicațiile referitoare la cum ar trebui să trăiești au ajuns să ne sufoce și să ne răpească, mai ales celor mai slabi și mai sensibili dintre noi, propria personalitate. Alegerile noastre, indiferent în ce puncte din viaţa noastră se situează sau ce consecinţe au, nu trebuie să facă obiectul indiscreţiei nimănui. Al judecăţii, cu atât mai puţin. Eu, din acest motiv, am “pierdut” mulţi cunoscuți, şi bine că am insistat să-i pierd! Probabil, mulți. Dar am scăpat de oameni care nu aveau ce să caute în viața mea. Prieteni nu pot să-i numesc. Pentru că puţinii prieteni pe care îi am, cei mai vechi de 25 – 30 de ani, nu mă vor judeca niciodată pentru nimic, nu-mi vor spune ceea ce detest cel mai mult- „Ţi-am spus eu!”, şi nu mă vor pune să le explic de ce am făcut o anumită alegere care lor poate li s-ar fi părut injustă, iraţională sau idioată. Pentru aceasta şi pentru multe altele, pe curioşi îi iubesc, iar pe indiscreţi îi scot din viaţa mea încă din primele minute în care simt că îmi intră în suflet, fără să bată la uşă. Curioşii trăiesc mult şi frumos, indiscreţii însă pot muri, nu neapărat fizic, din aceeaşi cauză din care pier prematur şi proştii, de grija altuia.
