Europenilor li s-a pus pata pe noi. De data aceasta, din cauza câinilor comunitari. Confraţii noştri, de dincolo de graniţe, francezi şi germani au aflat de decizia aleşilor naţiunii de a eutanasia câinii fără stăpâni şi s-au pus din nou cu gura pe noi. Europa s-a trezit peste noapte foarte sensibilă, cu suflet mare şi cu multă milă faţă de bietele patrupede şi ne acuză că suntem criminali. De parcă n-ar fi fost destul până acum cât de bine-văzuţi eram din cauza lichelelor şi infractorilor care au furat, violat şi omorât, acum am ajuns din nou în colimator pentru nişte câini. Furioşi, peste 150 de nemţi au mărşăluit în faţa Ambasadei de la Berlin, scandând Afară din UE şi România, tărâmul morţii. De la protestul împotriva legii din România care ar permite eutanasierea maidanezilor ei au ajuns până la a invoca boicotarea produselor şi turismului românesc.
Fraţii noştri vorbesc acum de pe poziţia unor naţiuni cu temele făcute la acest capitol şi nu au cum înţelege că România este în urmă cu zeci de ani pe orice sector. Bâjbâielile care se fac de ani mulţi în legătură cu câinii de pe străzi sunt o dovadă a instabilităţii decizionale şi legislative şi chiar a pasivităţii noastre a tuturor. Nu spunem că suntem mândri de ce se decide, că nouă ne place să vedem bietele javre schingiuite şi ucise cu bestialitate aşa cum cică suntem acuzaţi. Dar nici aşa nu se mai poate cum este acum.
Înainte de toate, europenii trebuie să fie sensibili şi cu inima mare faţă de om în sine, înainte de a se bate cu pumnul în piept că iubesc animalele. Până să ne ridicăm la stadiul lor, noi, de la copii, la bătrâni, suntem sfâşiaţi de haitele de câini, fie noaptea, fie ziua, în amiaza mare. Ne pândesc la containerele cu deşeuri menajere, de după blocuri, prin parcuri, de sub autovehicule, ori din subsoluri. Te trezeşti deodată cu ei în faţă, singur, fără nicio şansă de a scăpa neatins. Spaima celui care trece printr-un astfel de episod este greu de descris în cuvinte, iar amintirile şi cicatricile omului care a fost rănit de câinii furioşi şi flămânzi nu se pot şterge.
Dar acest lucru însă europenii se fac că nu-l văd. Pentru ei nu are valoare, deoarece jigodiile sunt mai de preţ decât omul. E mai important, probabil, să salvăm animalele, decât să-l apărăm pe om de ele. Întreb, oare atunci, cine e criminal, tot noi, cei care sfârşim, ca martirii, prin spitale, care ne dăm viaţa, fără niciun rost, pentru o potaie? Pe de altă parte, domniile lor, cei care au protestat cu atât tupeu, care au atâta nesimţire să propună boicotarea turismului din România, ar trebui să fie lăsaţi să vină la noi, în staţiunile de la mare sau munte, mai ales la început de sezon, când mişună câiinii ca-n pădure, înfometaţi după iarna lungă. Ar trebui să vadă cum e să nu-i asculte cuţu-cuţu, cum e când sare la faţa lor şi nu apucă nici măcar să se pună în gardă. Fraţii noştri încă nu au învăţat pe pielea lor că ce-i prea mult strică ori au uitat prea uşor. Nu pot concepe nici măcar faptul că noi încă avem de învăţat, că degeaba au trecut mai mult de douăzeci de ani de la Revoluţie, nu le putem face pe toate ca la ei. Şi dacă le facem cum ştim noi, ce treabă au ei, noi ne-am băgat vreodată în lăturile lor? Ne-am permis să-i criticăm ori să-i dirijăm? Fiecare cu oile lui, pardon, cu javrele lui. Nu-i aşa, Bubico?
