Fericiţi făcătorii de pace…

Cornel Codiţă

Stau şi mă sucesc, mă tot învîrtesc şi mă perpelesc, dar tot nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu grăind blînd către Putin, Erdogan şi Ebrahim Raisi: veniţi colea mai aproape fiii mei, căci aici este locul vostru, aşa cum s-a spus şi s-a proorocit în Numele Meu de către Fiul Cel Întrupat: „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceştia fiii lui Dumnezeu se vor chema”!! Cu siguranţă, doar slăbiciunile imaginaţiei mele sunt de vină, căci grădina Lui este mare, după cum se ştie, şi nesfîrşite minunile Sale. Singura problemă care ar mai trebui lămurită este cam despre ce fel de pace poate fi vorba şi dacă cei trei crai de la răsărit pot livra ceva care să poată purta numele acesta. Despre pacea din Ucraina este vorba, desigur.
Acum, drept este că pe Ergogan şi pe Raisi îi interesează pacea din Ucraina cam tot atît cît îi preocupă evoluţia zilnică a cotelor apelor Dunării între Drencova şi Calafat sau evoluţia sezonieră a preţurilor la zarzavatul de ciorbă în piaţa mare din Suplacu de Barcău. Chestia cu aşa zisa pace îl doare însă pe Putin şi dacă vrea, Putin poate multe pentru interesele majore ale celor din foişorul puterii de la Teheran şi Ankara. Undeva trebuie să se discute, totuşi, şi despre pacea din Ucraina, iar cineva musai să o facă. Iac-aşa ajunseră la Teheran afişele cu evoluţia demonstrativă a tripletei Putin, Erdogan, Raisi.
Oricum ai da-o, oricum ai întoarce-o, însă, pacea asta are cu totul şi cu totul altă înfăţişare, funcţie de unghiul privitorului. De la Moscova, este simplu. Pacea înseamnă recunoaşterea oficială a ciopîrţirii Ucrainei şi trecerea sub autoritatea de stat a Rusiei a teritoriilor ucrainiene luate mai acum vreo opt ani plus cele în care armata invadatorilor se luptă acum să stingă nu doar orice urmă de rezistenţă militară sau civilă, ci orice urmă de viaţă. Ucrainienii n-au decît să-şi facă bocceluţele mai repede şi să fugă în Ucraina, aia care le-a mai rămas prin mare mila ţarului de la Moscova. La rîndul lor, ruşii pot să plece temporar în Rusia, de unde se vor întoarce, însă, pentru a lua în stăpînire şi administrare teritoriile „revenite la patria mumă” cu atîtea sacrificii militare, economice, politice. Pentru Putin, personal, pacea sau orice mistificare ce ar putea fi numită pace, acord de pace sau ceva asemănător este certificatul de absolvire de care are nevoie ca de aer pentru a putea spune electoratului său că ruinătoarea aventură politico-militară din Ucraina a avut un sens şi, mai mult, a adus Rusiei uriaşe beneficii. Fără acest certificat, expediţia militară din Ucraina poate oricînd să fie „reevaluată” şi catalogată drept un usturător eşec. Sau, o uriaşă durere de cap pentru Rusia, de care nu va putea scăpa cel puţin vreo cincizeci de ani de acum înainte.
De la Kiev, pacea nu are sens decît în două variante. Prima, ca stare de normalitate de drept internă şi internaţională generată de alungarea invadatorului şi restabilirea autorităţii Kievului asupra întregului teritoriu al ţării, aşa cum fusese el stabilit la momentul declarării independenţei de stat în 1991. Aceasta este singura pace care ar încununa pentru istorie statuia eroului naţional „Zelenski”. La polul opus, pacea ca acţiune de ultim resort, ca soluţie in extremis, ultim colac de salvare pentru Ucraina, indiferent cît de puţin ar mai fi rămas din ea, indiferent cît de umilitoare condiţiile impuse de Moscova. Cu alte cuvinte, pacea în orice condiţii, în schimbul păstrării pe harta Europei a unui areal statal numit Ucraina. Ceva de genul păcii mareşalului Petain semnată cu Germania lui Hitler, cea care invadase cu succes şi cucerise Parisul, deci, Franţa.
Acum, din capitale cum ar fi Washington, Londra, Roma sau Bruxelles, plus aliaţi care au sprijinit masiv rezistenţa militară a Ucrainei împotriva Rusiei şi sancţiunile economice severe impuse Moscovei ca parte a efortului de a slăbi capacitatea militară şi politică a lui Putin şi a înlesni în acest fel o soluţie a conflictului favorabilă Kievului, soluţia păcii este clară. Ca şi cea de la polul opus, a aliaţilor Moscovei. Dar între ele? Între ele nu există decît ceea ce s-ar putea numit, „pacea cu concesii şi garanţii”. Este vorba, desigur, despre concesiile teritoriale pe care Ucraina ar urma să le facă în schimbul obligaţiei invadatorului de a-şi retrage armatele din teritoriul ucrainean şi, eventual, de garanţiile pe care le-ar putea oferi Rusia că nu va relua vreodată ostilităţile, respectiv Ucraina că nu va reveni asupra cedărilor teritoriale făcute. Oricît de subtili ar fi negociatorii şi oricît de întortochiate cuvintele unui document diplomatic menit să consemneze o variantă sau alta a „păcii cu concesii”, ea va reprezenta din punct de vedere politic o victorie a lui Putin şi o înfrîngere a tuturor celor care au sprijinit Ucraina şi rezistenţa ei. Cine ar putea livra o asemenea soluţie de pace? Foarte probabil nici Zelenski, nici Putin. Cu atît mai puţin ţuţeri alde Erdogan şi Raisi. Realizarea, impunerea şi acreditatea unei păci a concesiilor ar echivala cu decesul oficial al ordinii internaţionale gestionate sub egida ONU de concertul celor cinci mari puteri ale vremurilor de după al doilea război mondial: Statele Unite, China, Rusia, Franţa, Marea Britanie. De aceea, o asemenea pace nu va putea fi realizată decît de cei care vor reuşi să impună o altă ordine mondială. Alianţa Rusia-China sugerează cam pe unde s-ar putea afla viitorul ei centru de greutate. Jucători regionali de planul doi, cum sunt Turcia şi Iran, ar putea însă să fie foarte importanţi în procesul lung al schimbării marii balanţe de putere globale. Verdictul ar putea veni precipitat, dar este mult mai probabil că el va fi dat abia peste cîteva decenii. Pînă atunci, pacea din Ucraina, ca de altfel pacea oriunde în lume va rămîne un soi de fata morgana pe care nici o reuniune politică nu o va putea convinge să se transforme în statuie.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro