Feministe la Kabul

Cătălin Avramescu

Capre. Dar nu de oricare fel. Din Toscana. Aceasta a fost una dintre schemele demente care îşi propuneau să dezvolte Afganistanul. Nu glumesc. Planul a fost pus la cale de birocraţii din Washington. S-au cheltuit cam 5 milioane de dolari pentru a aduce în Afganistan tocmai din Italia cinci ţapi despre care se spera că îşi vor acolo găsi genul opus şi astfel vor pune bazele unei înfloritoare industrii a caşmirului.
Evident, acesta, la fel ca atâtea alte planuri de „modernizare”, nu era altceva decât o faţadă de carton. Care s-a prăbuşit în câteva zile. Au rămas scenele de pe aeroportul din Kabul, cu mame care îşi aruncă, disperate, copiii peste sârma ghimpată, cu oameni care se agaţă de avioanele ce decolează.
Sunt multe de spus. Să începem de undeva, aproape la întâmplare. Acum nici două săptămâni eram pe aeroportul din Istanbul, aşteptând avionul către Bucureşti. La una dintre porţile de îmbarcare am observat că se pregătea cursa spre Kabul. M-am mirat. Talibanii începuseră deja ofensiva împotriva capitalei afgane. Cu toate acestea, companiile aeriene încă operau zboruri comerciale. Uluit, am văzut pasageri care se îmbarcau. Personalul le scana biletele, ei se duceau către avion.
Comunitatea internaţională a fost surdă şi oarbă la semnalele care veneau din Afganistan. Iată alt exemplu, care pare desprins dintr-un film SF. Chiar acum, când scriu acest editorial, Universitatea din Kabul are (încă) o pagină de internet a departamentului de… „studii de gen” (gender studies). Te ciupeşti şi te întrebi dacă este adevărat.
Ani de zile Afganistanul a fost o vacă de muls pentru numeroase ONG-uri. S-au aruncat pe fereastră sume obscene. Tot felul de activişti au transformat ţara într-un laborator în care au experimentat cele mai bizare teorii.
Să rămânem la cazul Universităţii din Kabul. Conform datelor oficiale americane, s-au cheltuit aproape 800 de milioane de dolari pe „studiile de gen” în Afganistan. Asta doar la capitolul „cheltuieli directe”, dar „criteriile de gen” au fost impuse, practic, tuturor celorlalte programe de asistenţă, ceea ce face ca totalul să fie, de fapt, mult mai mare. Şi ce s-a obţinut cu asta? Tot de pe pagina de internet a programului din Kabul aflăm că au absolvit, în 2018, doar… 61 de studenţi.
Iată ce se întâmplă atunci când activiştii Stângii pun mâna pe o instituţie. Sigur, Universitatea din Kabul avea nevoie de sprijin.
Dar să impui, cu costuri uriaşe, fantezii neo-marxiste asupra unei populaţii tribale, aceasta este culmea iresponsabilităţii. Şi tot ca de obicei în astfel de cazuri, nivelul academic s-a prăbuşit. Universitatea din Kabul are departament de „studii de gen”, dar nu are unul de Ştiinţe Politice. Nicio facultate de Istorie. Nici de Drept. Nici de Biologie. Pentru radicalii de Stânga acestea sunt mofturi ale omului alb, imperialist.
Eşecul Afganistanului nu era scris în stele. Nu era o fatalitate. Au existat, în istoria contemporană, exemple de ocupaţie militară urmată de o modernizare rapidă şi durabilă. În 1945 Japonia era o ţară distrusă şi, în multe privinţe, la fel de „medievală” ca Afganistanul. La fel, Coreea (de Sud) după sfârşitul războiului din peninsulă.
Dar există diferenţe. În Japonia, sarcina reconstrucţiei nu a fost dată pe mâna activistelor, ci a fost încredinţată generalului Douglas MacArthur, un erou de război. Iar planul a fost să introducă instituţii şi reguli occidentale, nu să creeze o clasă de râzgâiaţi de profesie, pe cât de agresivi pe atât de ostili faţă de cultura Vestului.
Fondurile pentru „reconstrucţia” Afganistanului s-au dus pe proiecte care au discreditat bruma de respect pentru europeni şi pentru americani. Şi care au permis ridicarea unui edificiu de cărţi de joc. Şubred, dar care dă bine în reportajele de propagandă.
Constituţia Afganistanului, scrisă la comandă, impunea obligaţia „cotelor de gen”. 27 la sută femei în Parlament. (În România, ţara care a dat-o pe Elena Ceauşescu, sunt 17 la sută). Multe dintre acestea nici nu şi-au preluat mandatele. Unele reprezentau provincii prin care nu călcaseră niciodată. Ce om în deplinătatea raţiunii ar muri să apere un astfel de guvern?
Nici forţele armate nu au fost scutite de reforme de acest gen. „Cotă de gen” – 10 la sută femei. În Afganistan? Sunt convins că aceste amazoane i-au speriat pe talibani, înainte ca armata afgană (cu efective de patru ori mai numeroase decât ale adversarilor) să se dizolve precum o tabletă efervescentă.
Afganistanul a devenit un fel de „sat Potemkin” pe steroizi. (Termenul derivă de la satele false construite de prinţul Potemkin pentru a-şi impresiona amanta, împărăteasa Caterina cea Mare, în timpul unei vizite din 1787, în Crimeea). Sub pretextul că situaţia femeilor este ameliorată, s-a pus la cale un vast plan de inginerie socială care a alienat profund societatea afgană.
Imediat au ieşit la suprafaţă, din subteranele societăţii, tot felul de oportunişti. I-a atras mirosul banilor. Corupţia a devenit universală. Crema zecilor de miliarde acordate de comunitatea internaţională a ajuns la o oligarhie care şi-a cumpărat proprietăţi în Dubai, aruncând în aer piaţa imobiliară de acolo. Afganistanul a re-devenit un paradis al cultivatorilor de opiu, cu toate că doar Marea Britanie a cheltuit aproape 7 (şapte) miliarde de lire sterline pentru stoparea cultivării şi traficului de droguri.
Oamenii de rând nu sunt orbi. Fostul trimis american în regiune, Richard Holbrooke, aprecia că cel mai bun agent de recrutare al talibanilor este corupţia. În multe regiuni au izbucnit revolte.
Rezultatul a fost că în termen de minute după ce trupele americane au plecat din ţară, această improvizaţie s-a cutremurat din temelii. Rar găseşti în istorie un exemplu al unui regim care dispare atât de rapid şi de complet. Dar există o rază de speranţă. Pe website-ul Universităţii din Kabul încă pluteşte anunţul despre „Ziua mondială a siguranţei purtătorilor (orbi) de baston alb”.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro