Educația românească, cea adevărată, reală și vizibilă, rămâne pe an ce trece în urma oricărui alt sistem european, indiferent despre ce țară vorbim. Dacă ar fi să luăm concret, cu ce rămâne un elev la terminarea liceului, dar mai ales câte din cele învățate cu de-a sila sau citite și nepricepute, îi vor folosi cu adevărat în viață, am realiza că poate nici 25 la sută din „balastul” studiat nu se va mai găsi în vreo situație reală, cu care un tânăr, viitor adult, se va confrunta în existența lui. Indiferent dacă va alege să rămână aici, sub tutela unui sistem compromis și veșnic mincinos ori va alege calea străinătății, acolo unde chiar dacă nu vedem câini cu covrigi în coadă pe străzi, șansele să ai un trai mai bun sunt considerabil mai mari. Nu vreau să minimalizez importanța funcțiilor precum „conjectura lui Collatz” sau a logaritmilor din matematică, nici să desconsider parameciul (ăla de la biologie, nu „parameciurile” de fotbal de pe la casele de pariuri) sau importanța educației tehnologice. Dincolo de faptul că fiecare materie are, până la urmă, un rol, sufocarea elevilor cu noțiuni cu care nu se vor mai întâlni, poate, niciodată în viață, reprezintă o șansă în minus pentru posibilitatea de a învăța lucruri care la un moment dat îți pot salva însăși viața. Multe dintre statele lumii au înțeles de multă vreme faptul că educația nu se reduce la o notă de 10 și nici nu înseamnă în final o diplomă pe care să o pui în ramă.
Descoperirea vocației copilului și îndrumarea acestuia, pe tot parcursul școlii, în sensul respectiv, axarea pe utilitatea individului în societate, cursuri despre cele mai elementare activități cum ar fi, de exemplu, spălarea rufelor, curățenia în casă, organizarea spațiilor, lecții culinare simple și practice, excursii în natură în care tinerii sunt învățați cum să supraviețuiască în condiții mai dificile, cum să facă un foc dacă nu au la îndemână un chibrit sau cum să nu moară de sete dacă nu au o sursă de apă lângă ei, cum să tai un copac sau cum să nu te otrăvești consumând roade ale naturii despre care nu ai habar. În timp ce la noi educația se face en-gros, cum se îndoapă gâsca, vorba aceea, prin alte țări totul se axează pe aptitudinile, dorințele și talentele individuale. Ești atras către medicină, ai aptitudini și vrei să te dezvolți în acest sens? Dascălii simt asta imediat și te ajută, te îndrumă către acest tărâm, lăsând-o mai moale cu tehnologia, cu economia sau solfegiile ori alte obiecte de studiu cu care, ca viitor medic, nu vei avea prea mare legătură. Sistemul educațional românesc este tencuit cu tot felul de inutilități, uitând să-i învețe pe elevi exact ceea ce ar trebui să fie cap de listă: reguli minime de bună-cuviință care, odată știute, vor face din ei niște oameni respectabili și agreați în toate situațiile, profesionale ori sociale, noțiuni despre lucruri cu care se vor confrunta de mii de ori în viață – cum să-și administreze banii, cum să economisească, cum să își facă ceva de mâncare dintr-un minimum de ingrediente/alimente, cum să coasă un nasture sau să sădească un pom, ce înseamnă un metru cub de lemn sau un metru pătrat de teren – dar aceste noțiuni să fie învățate în teren, nu cu ochii pe pereți, prin clase. Sistemul de învățământ de la noi a rămas același de decenii, învechit și anost.
Învățământul românesc insistă în continuare să le ofere copiilor noștri senzația de chin, de sufocare, de plictiseală. Elevii nu sunt încurajați și îndrumați către mișcare în aer liber, către orice altă activitate care i-ar putea îndepărta de tablete și telefoane. În timp ce alte țări își scot copiii în lecții practice pe malurile râurilor ori la poalele munților (câte ieșiri a făcut copilul dumneavoastră pe Meseș, cu școala?), trezindu-i dis-de-dimineață, cu spălat în apa rece a râului, după care toată lumea, veselă și revigorată, se urcă pe biciclete ori ia cărările la pas, în a descoperi natura și viața, noi continuăm cu matricele și membrana celulară până la exasperare, cu memorarea mecanică, cu același sistem rigid și de o falsă utilitate prin care îndepărtăm orice dorință a copilului de cunoaștere, de dezvoltare multilaterală. Un pic de „armată” menită să-i scoată pe adolescenți din letargie, dar și să-i pregătească pentru tot soiul de situații de care se vor lovi aproape de fiecare dată după ce se dau jos din pat, toate acestea sunt utopii la noi și realități la alții. Învățământul românesc nu le aduce copiilor nici măcar o minimă educație în sănătate, un strop decent de educație sexuală prin care aceștia să știe cum să se ferească de boli, de probleme, de situații nedorite. la noi… „vine barza” și „pe acolo facem pipi”, la asta se reduce tot ceea ce ține de unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții lor, lucruri care le stârnesc curiozități firești și pe care se chinuie să le deslușească, de multe ori, în același absurd secret, încă de la vârste fragede.
Temele pentru acasă sunt de cele mai multe ori prea dificile, nu încurajează sub nicio formă dezvoltarea intelectului, a capacității de memorare eficientă. Orele de curs sunt rămase într-un “Paleolitic” în fața căruia alte state se crucesc – lecturi nesfârșite, bife în programă, povești neverosimile și istorii trucate, căscat și…ochii pe ceas, „să se termine odată”, vorba aceea. Nimic captivant, interactiv, util, ademenitor, nimic să aducă bucurie și suprema exclamație “Mai vrem!”. Orele încep prea devreme, provocând epuizare și capacitate redusă de atenție, lehamite. Goana după note este un fenomen care, probabil, doar la noi mai există. De asemenea, judecata finală, tot după note. “A terminat cu zece, domnule, e cel mai bun!” Realitatea a demonstrat de atâtea ori efectul invers al acestui citat românesc desuet. Examenele sunt și ele spaima elevilor, au ajuns un fel de traumă care își poartă efectele sub formă de stigmat pentru tot restul vieții, atunci când, pentru o promovare sau un post mai bun, ești terorizat de această siluetă hidoasă pe care o au la noi aceste forme de verificare a cunoștințelor și aptitudinilor, firește, în cazul în care posturile nu sunt cu dedicație. Prea multă matematică, prea puțin despre ei, cu tot ceea ce include acest cuvânt: corpul lor, nevoile lor, temerile, dorințele, neștiințele și câte altele! Totul este stăpânit la noi de o rigiditate comunistoidă care sapă la temelia vieții fiecărui copil care se trezește, iată, într-o școală pe care ajunge să o urască la propriu, fiind îmbrâncit ulterior total nepregătit, pe treptele vieții. Inspectoratele Școlare, aceste forme instituționale staliniste care își continuă drumul inutil prin viețile școlilor, adevărate tipografii de comunicate și bla-bla-uri care nu ajută, concret, nici elevul, nici părintele, nici dascălul, activitățile extra-școlare perimate, primitive, lipsa de viziune și mai ales lipsa totală a simțului realității în mințile celor care conduc educația reprezintă, de asemenea, alte afecțiuni care rod până la os sistemul educațional românesc. Copiii pendulează între veșnica apatie și epuizare, atunci când vine vorba de școală. Acasă, tot despre școală e vorba, pentru că atenția lor se risipește în activități care le fură copilăria, lăsându-i în final doar obosiți și imuni la orice altă reacție firească vârstei lor. Cei care au sau mai au prieteni reali, nu doar în listele de pe Instagram, pentru că anturajele copiilor noștri lipsesc tot mai mult, iar ei, deși ne zâmbesc mereu și ne spun că “E ok!” sunt, de fapt, mai singuri și mai lipsiți de ajutor, de șansa de a reuși aici decât am putea crede.
Ne asigurăm că un tânăr va fi, ipotetic, “beton” de ecuații, de „Glosse”, de noțiuni despre istoria muzicii sau rezistența materialelor, în timp ce el habar nu are să-și prepare un ou fiert, să petreacă o noapte singur undeva în pădure ori pustietate fără să intre în panică sau să moară de foame, dar și cum să crească șansele de a fi găsit; nu știe să-și calce o cămașă sau să își organizeze un dulap, nu știe să acționeze prompt și mai ales corect într-un conflict verbal ori fizic. Nu știe să scrie fără greșeli gramaticale și nu cunoaște sensul unor cuvinte elementare, habar nu are că hepatita B se ia și prin sărutul franțuzesc și că boala este de o sută de ori mai infecțioasă decât HIV, nu știe să repare o pană auto, o bicicletă – dacă a rămas cu ea în drum – și habar nu are că mâna unei femei nu se sărută niciodată afară.
