Exerciţii necesare de iubire şi politică

Cornel Codiţă

Domne, uite care-i chestia… Putin ăsta e un criminal… dar să vedem şi partea bună a lucrurilor: îşi iubeşte poporul! Vrea să mai facă şi alte crime, dar îşi iubeşte poporul, mă-nţelegi! Păi, ar fi bine să avem şi noi conducători care îşi iubesc poporul! Fac crime, nu fac crime, ce… asta contează? Vorba lui Caţavnecu, mă rog… puţin adaptată: Această stare de lucruri este intolerabilă! Pînă cînd să n-avem şi noi faliţii (criminalii) noştri. Anglia are criminalii (faliţii) săi, Franţa-şi are criminalii (faliţii) săi, pînă chiar şi Austria-şi are criminalii (faliţii) săi, în fine, orice naţiune, orice popor, orice ţară îşi are politicienii ei criminali. Numai noi să nu-i avem pe-ai noştri! Să fie criminali, dar să îşi iubească poporul, domnule. Asta E! Acest mesaj, plin de „originalitate” caragialiană s-a făcut auzit public în România, mai zilele trecute, din gura unuia pe care poporul l-a ales să îl reprezintă în Parlament şi, mai larg, pe scena politică. Să nu veniţi să-mi spuneţi, acum, că dumneavoastră nu l-aţi ales, că nu e în circumscripţia în care votaţi şi mai ştiu eu ce alte poveşti de adormit copiii. Puneţi mîna şi citiţi „Sfînta Constituţiune” şi o să vă limpeziţi la cap, imediat. Personajul cu pricina şi toţi ceilalţi ca el nu-i reprezintă pe alegătorii lor, pe ăi de i-au votat, ci pe noi toţi, poporul suveran!!!
În calitate de părticică a poporului, inseparabilă de întreg, mă simt obligat să-i dau replica ipochimenului şi să explic unele lucruri care ţin de „mariajul” prea puţin „ortodox” dintre politică şi iubire. Vedeţi, dumneavoastră, de fiecare dată cînd iubirea îşi bagă coada în viaţa personajelor acestora politice „care conduc popoare”, rezultatul este mai degrabă o nenorocire, cînd nu este pur şi simplu o catastrofă. Henry al VIII-lea a schimbat religia unui întreg popor de dragul lui Anne. Fata lui Boleyn, ambasadorul de la Paris, pe care o iubea ca un nebun şi căreia i-a făcut curte vreo şapte ani, doar că nu putea să o ia de nevastă. În cele din urmă i-a ajuns şi lui.
S-a şucărit pe toată lumea şi a zis: de azi înainte eu sunt Papa, pentru voi! La catolici, divorţul nu fusese încă inventat. Rezultatul, trebuie să recunoaşteţi, după orice standarde am face evaluarea, a fost catastrofic. Fatuca aceea ambiţioasă şi plină de nuri a murit de sabie; el, ditai muntele de om, era cît pe ce să moară de inimă albastră… Noroc că s-a ogoit cu cîteva partide de vînătoare urmate de mîingîierile calde ale lui Jane. Cît despre popor, acolo s-a lăsat cu genocid în toată regula, cu biserici dărîmate sau arse, cu popi şi enoriaşi spînzuraţi „la metru”, plus imense averi bisericeşti confiscate în favoarea casetei personale a regelui. Pînă şi mormîntul lui Thomas Beckest din Catedrala de la Canterbury a fost desacrat. Un alt exemplu, ca să venim mai aproape de vremurile noastre. Nemţii se feresc de sondaje din acestea fistichii, dar am o bănuială că nu puţini ar răspunde şi astăzi „DA”, întrebaţi fiind dacă, după opinia lor, Hitler şi-a iubit poporul. Stalin n-a putut să-şi iubească copiii, nevasta, prietenii… dar poporul, nu încape vreo îndoială în mintea cetăţeanului rus de azi, un fel de homo sovieticus 2.0. Pe el, pe poporul sovietic, Stalin l-a iubit nemărginit. Pe fiecare membru în parte s-ar putea zice, inclusiv pe cei vreo 20 de milioane pe care i-a omorît prin lagăre şi gulaguri, pe toţi ofiţerii ăia polonezi de la Catin şi pe cîţi alţii care au încăput cu toţii sub aripa lui iubitoare de conducător al popoarelor! Şi Pol Pot i-a iubit pe cambodgieni! Atît de tare încît a omorît în cazne, chinuri şi torturi mai bine de o treime din populaţia ţării, în încercarea iubitoare, desigur, de a-i convinge să treacă la religia maoismului pur, pe care nici măcar Mao nu avusese curajul să o încerce practic în China, decît într-o formă mult diluată. Mă rog, e plină lumea de „mari conducători care şi-au iubit poporul” în timp ce l-au schingiuit şi împuţinat cu zile, trimiţînd la moarte o bună parte dintre cei care nu voiau să priceapă cu nici un chip cît de mult sunt iubiţi de bravul lor conducător. Acum, dacă mă întrebaţi pe mine, „iubirea asta de popor” a oamenilor politici nu face nici cît o ceapă degerată. Ba, la drept vorbind, m-aş lipsi bucuros de ea, avînd în vedere precedentele istorice.
Al doilea motiv pentru care mariajul dintre iubire şi politică nu merge aproape niciodată cum trebuie vine dintr-un motiv foarte simplu şi banal. Ce, cînd, cum, cît, pe cine pot iubi conducătorii politici reprezintă variabile prea puţin relevante pentru funcţia pe care o îndeplinesc prin mandatul electoral. Nu îi alegem pe aceşti oameni nici pentru că pot, nici pentru că nu pot să iubească şi, sigur, nici pentru că pot să fie criminali!!! Îi alegem pentru a face un minimum de acţiuni şi activităţi organizaţional, legal şi constituţional prescrise, astfel încît treburile publice să fie gestionate favorabil nouă, cei care suntem poporul! Din păcate, în zilele noastre, aceasta este cea din urmă grijă şi preocupare a aleşilor, nu doar din democraţia ruptă-n coate şi peticită în fund a României, ci mai peste tot unde ea supravieţuieşte ca formă cît de cît coerentă de organizare a spaţiului politic şi a guvernării. Cine doreşte exemple, să dea un tur prin grădina României, să le culeagă cu mînuţa proprie. O să plece cu cîrca plină, de n-o să le poată duce!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro