Eşecul Europei

Cornel Codiţă

Povestea aceasta grotescă cu intrarea parţială a României în Schengen dă, mai mult decât orice, măsura unui eşec de proporţii istorice. Cel al „Europei unite”. Succesul proiectului, cu suişuri şi coborâşuri, a durat cam de la iniţierea post-belică a formulei „spaţiului economic unic european” până la prăbuşirea propusei Constituţii Europene (2005) sub greutatea istorică a molozului produs de votul negativ dat de francezi la referendumul care ar fi trebuit să treacă Europa dincolo de Rubicon: subordonarea deciziilor la nivel guvernamental, parlamentar şi interguvernamental celor dictate de „Noua putere suverană” de la Bruxelles, noua euro-clasă super-pusă, creată şi hrănită de autonomizarea largă a instituţiilor comunitare care au preluat gestiunea spaţiului economic, juridic şi politic integrat, cu sprijinul unei masive şi versatile „armate” birocratice.
Din acest moment înainte se derulează istoria eşecului. El a fost pus, cum se putea altfel (!), pe seama statelor est-europene „aspirate” fără prea mari pregătiri prealabile în spaţiul economic şi instituţional comun. Afacerea a fost de dimensiuni gigantice. Câştigătorii, însă, nu au fost cetăţenii statelor mai puţin decât parţial integrate care visau cuminţi la revărsarea bunăstarii europeane în casele lor, ci alţii. Ca de obicei, clica profitorilor, o foarte subţire „pătură socială” formată din cei care au „gestionat” dizolvarea sistemelor economice locale şi transferul masiv de valoare, directă şi indirectă, către cei care se aflau la butoanele deciziilor politice şi în poziţiile de execuţie a politicilor de spoliere neo-sclavagistă a societăţilor proaspăt „cucerite”. De ideea europeană vreau să zic! Câteva zeci de persoane în interior, câteva mii de beneficiari, în exterior; 5-10% din valoare şi profituri în interior, 90-95% în exterior. Tensiunile interne ale sistemului uniunii europene au crescut însă semnificativ, nu atât din cauza politicilor economice şi sociale care au dus la galopanta sărăcire a majorităţii populaţiei din ţările „estice”, ci ca urmare a confruntărilor pe frontul politic. Birocraţia de la Bruxelles, mânată de la spate de factori decizionali din statele cheie, Germania în primul rând, a pornit hotărât Europa spre o alianţă strategică cu Rusia. Da…da… Rusia lui Putin. Ei, gaze şi alte resurse energetice, plus deschiderea unei pieţe de vreo sută şi ceva de milioane; Uniunea Europeană, acces pentru Rusia la ceva tehnologii ţinute mai sub obroc, deschidere pe noi pieţe pentru produsele ruseşti şi, desigur, multă tămâiere şi sprijin politic pentru Rusia şi minunaţii ei conducători. Da…da… nu râdeţi, că purcica e moartă de mult în coteţ! Acesta a fost, în rezumat, marele proiect european al „dictaturii” Merkel. Când Polonia s-a pus de-a curmezişul, a început să vorbească răspicat despre neo-revanşismul elitelor politice ruseşti, despre intenţiile belicoase ale Moscovei, i s-au aplicat cu generozitate nişte ciomege pe spinare, ciomege, după ciomege, până la sancţiuni drastice pe motiv de deviere anti-democratică: suspendarea dreptului de vot în instituţiile de la Bruxelles. Adică un fel de cartonaş roşu! Ciudat, însă, devierile astea anti-democratice, virulente, se făceau simţite tocmai în două dintre cele trei ţări care fuseseră declarate la începutul procesului de extindere spre est, cele trei Sânziene Cosânziene: Polonia, Cehia şi Ungaria. Acum, Polonia şi Ungaria deveniseră Muma Pădurii 1 şi Muma Pădurii 2! Ce ţi-e şi cu poveştile astea de la Bruxelles! Cât neprevăzut! După care, buboiul s-a spart şi a putut oricine să vadă că tensiunile şi problemele, majore, grave, capabile să rupă Uniunea Europeană, nu veneau din Est, ci din Vest!!! Brexitul a scos la iveală tot gunoiul, ascuns până atunci cu grijă sub rogojină.
Drept pentru care, vine unul de te-ntrebă: despre care Europa şi despre ce unire vorbim? Constructul politic „Europa” are astăzi nu mai puţin de patru întruchipări, competitiv-adversative. Unu, Europa instituţiilor şi a noii clase politice de la Bruxelles, pentru care „unirea” înseamnă un singur lucru, subordonarea deciziilor şi a puterii statelor membre. Doi, Europa marilor puteri ale Europei, în primul rând axa Berlin-Paris, cu sateliţii şi asociaţii ei. Această „bielă-manivelă” nu cultivă ruptura faţă de Bruxelles, dar doreşte cu tărie să impună o limitare clară a puterilor extra-guvernamentale exercitate de instituţiile europene. O recalibrare, cu reîntoarcerea la prevalenţa deciziilor statale, în primul rând la vârful ierarhiei de putere din Europa. Unirea, în acestă Europă, înseamnă doar antanta franco-germană. Cine nu se aliniază, este în pericol direct de excludere! Trei, Europa est-europenilor. Un ţinut al marilor pierzători ai eşecului proiectului european, al marginalizaţilor şi al încasatorilor de reproşuri, bobârnace, scatoalce şi alte penalităţi politice şi economice. Pentru ei s-a inventat integrarea pe bucăţi, doar când au alţii de câştigat; democraţia pe sponci, doar când proiectele politice ale altora au prevalenţă; participarea parţială, cum ar fi integrarea Schengen doar pe calea aerului, cum este cazul actual al României şi alte nenumărate aberaţii politice şi instituţionale, menite să ţină pierzătorii acolo unde le este locul, în rândul pierzătorilor. Patru, Europa în care „întunecatul regat al instituţiilor europene” poartă un război total împotriva cetăţenilor europeni, împotriva drepturilor şi a libertăţilor lor fundamentale, nu mai zic de altele. Această Europă şi-a arătat faţa hidoasă, mai acum, în urmă, cu ocazia temei covid. Încurajarea şi practicarea pe scară largă a măsurilor anti-democratice, de cea mai pură sorginte dictatorială, impunerea de la Bruxelles a soluţiilor şi costurilor gigantice pentru aşa zisa gestiune a situaţiei critice, afacerile şi câştigurile ieşite de sub orice control operate de „elita” bruxelleză pe spinarea bugetelor statelor membre, adică pe spinarea amărăştenilor plătitori de taxe şi impozite prin Europa.
Concluzia nu poate fi decât una singură: la ora actuală, proiectul european este în realitate doar „un mort cu ochii vii”, iar unitatea Europei doar o vorbă de clacă. Dacă cineva mai crede în valori europene, în unitatea europeană ca proiect politic, atunci singura soluţie este să o ia de la zero şi să construiască altfel, altceva. Pentru o asemenea întreprindere, însă, lipsesc deocamdată nu atât resursele, cât oamenii politici de calibrul necesar. Mă rog, poate şi circumstanţele istorice, dar aiasta-i altă gâscă-ntr-altă traistă!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro