Cu doar câteva săptămâni, înainte de concediu, încerc, alături de ai mei, să-mi fac planuri. Nu ştim exact unde vom ajunge să ne relaxăm în cele câteva zile libere. Vrem la mare! Dar la care… nu ştim încă sigur. A noastră e frumoasă, a străinilor oferă altfel de condiţii la preţuri mult mai avatajoase. Calculăm, prognozăm, gândim. În cele din urmă vom ajunge undeva, dar nu pot să uit vremurile în care, fără prea multe opţiuni ştiam sigur unde-mi voi petrece vacanţa – la ţară. Cred că fac parte din generaţia aceea de copii fericiţi care au avut ocazia să-şi petreacă vacanţele la bunici, la ţară. Acolo unde pretenţiile nu-şi aveau rostul, unde spălatul se făcea la lighean doar cu apă şi săpun, iar micul dejun, prânzu’ şi cina aveau un gust deosebit. Clisa prăjită, ceaiu’ de chimin, laptele acru’, pâinea cu „oloi”, carnea de pui, munca la câmp alături de bunicii mei, culesul prunelor, framântatul pâinii şi multe lucruri frumoase de care îmi aduc aminte cu mare drag. Cu siguranţă fac parte din generaţia celor care ştiu să deosebească frunzele de pătrunjel de cele de morcovi, care fac diferenţa între raţe şi gâşte, între caise şi piersici, între „groştior” şi „zămătişe”. În urmă cu ani buni, pe vreme când eram elevă ştiam clar că din 15 iunie, până prin septembrie, vacanţa o petrec la ţară. Acum, când ne plănuim cu câteva luni înainte concediile, ne rămân la dispoziţie doar weekendurile, dar nici alea în întregime pentru a da o fugă la ţară – locul minunat de care, pe mine cel puţin, mă leagă multe, multe, multe amintiri frumoase. „Ţara”, alături de bunici, a fost locul unde am avut de a face cu oameni şi lucruri deosebite de care, sincer, mi-e dor. Stând acolo, în perioada vacanţelor de vară, am învăţat ce înseamnă vocabularul de la sat: viderea, poptiruşul, clisa, groştiorul, porodicile, mieriala, curechiu’, groştiorul, clisă, piţa, oloiul, blid, finjie, bodi, furcuţă’, fotoghin, lădoi, dosoi şi multe alte regionalisme pe care fiica mea nu o să aibă ocazia să le cunoască. Pentru mine, vacanţele la ţară erau, pe lângă relaxare, şi un mijloc de a învăţa tot felul de lucruri care mai târziu, mi-au fost utile. Acolo îmi admiram şi ajutam bunica: să pună compoturi şi să frământe brânza pe iarnă, să facă zacuscă, să „colbuiască” cu pană de gâscă încăperile locuinţei, să văruiască pe tărnaţ, să ticăzească ocolul, să vorbească calm, să păstreze tradiţiile şi să-şi apere drepturile mai ales când venea vorba de pământ. Ar fi multe de povestit despre vacanţele la bunici. Până una alta, nu-mi rămâne decât să spun „mulţam’ fain” pentru toate. Ce frumos a fost cândva…
Ecoul vacanțelor din trecut
