Cu mai multă sau cu mai puţină lumină în suflete, cu ploi, grindină şi vijelii, cu gândul la cei dragi care nu mai sunt lângă noi, iată că au trecut Sărbătorile de Paște. La fel, a trecut şi ziua de 1 Mai, Ziua Internaţională a Muncii. Din păcate însă, anul acesta, zălăuanii și-au luat „adio!” de la mult visatele grătare în aer liber. Și nu neapărat pentru că lipsesc acele locuri special amenajate pentru picnic, promise în campania electorală pentru locale de acum trei ani, ci mai degrabă pentru că vremea rea i-a ținut mai degrabă acasă, zgribuliţi, în faţa televizoarelor. Alții, ceva mai optimiști, în lipsa micilor care să sfârâie pe grătare, s-au mulțumit să viseze cu ochii deschişi la promisiunile guvernanţilor cum că, din această lună, copiii îşi vor primi primele alocaţii majorate sau că pensionarii vor mai primi un leu-doi la cele câteva sute, răsplata după o viaţă de muncă.
Parlamentul a votat, în luna februarie, un amendament al PNL la bugetul de stat care prevede majorarea alocaţiei copiilor, cu vârsta cuprinsă între 2 şi 18 ani, de la 84 de lei la 150 de lei, iar ministrul Muncii şi Justiţiei Sociale, Marius Budăi, declara recent că nu există riscul ca aceste alocaţii să nu fie acordate. Şi, pentru ca pensionarii să iasă la vot cu turma de asistați social, în 26 mai, la alegerile europarlamentare şi pentru a pune ştampila pe cei trei trandafiri, acelaşi ministru dă, pentru câteva sute de mii de persoane, pensii majorate. Pensii majorate, de altfel, ca urmare a indexării anuale… Indexări sau majorări care, din punctul meu de vedere, și nu numai, nu reprezintă altceva decât niște triste pomeni electorale.
Până la urmă, omul poate să înghită orice, însă ce nu am să pot înțelege vreodată este cum ţara asta poate fi condusă de o gașcă de politruci puşi pe jaf, iar românii sunt dispuși să voteze, ori de câte ori li se cere, cu aceeași infractori. Cu toate acestea, sper că la un moment-dat ne vom trezi. Că vom conștientiza greșelile făcute, că vom încerca să le îndreptăm. Pentru că, dacă este să schimbăm ceva în țara asta, doar noi o mai putem face. Pentru că ei, majoritatea politrucilor, nu își doresc schimbarea. Și de ce ți-ai dori să schimbi ceva, când ai acumulat deja averi de miliarde într-o țară săracă? De ce ai vrea să schimbi ceva când poți scăpa aici basma curată ca Liviu Dragnea, care este bine-mersi în libertate, după ce judecătorii au dovedit că a comis infracţiuni de corupţie după ce a delapidat Fonduri Europene de zeci de milioane de euro prin firma TelDrum? Cum să vrei altceva când aici este posibil ca politrucii să zburde în libertate în ţară sau prin ţări exotice, iar pe un amărât de pensionar să îl execute ANAF-ul că a fraudat ţara, că a primit drepturi necuvenite sau că are datorii la Casa de Pensii, la Casa de Sănătate sau la alte case sau căsuţe, pe unde îşi cară bolile sau anii munciţi şi brăzdaţi de nevoi? Ei bine, astea ar fi întrebările retorice ale unui infractor, ale unui individ lipsit de scrupule, pe când noi, ceilalți, majoritatea românilor sunt convins că nu împărtășim astfel de principii. Și-atunci, de ce să-i lăsăm să creadă că satul ăsta e fără căini, că pot face ce doresc în țara asta, ca pe propria lor tarla?
Tocmai ce spuneam mai sus că încă nu e târziu să mai schimbăm ceva. Iar acest lucru se poate întâmpla doar printr-o participare cât mai mare la alegerile care vor veni. Inclusiv participarea la scrutinul pentru Parlamentul European, din 26 mai. Acela e momentul în care majoritatea românilor au obligația morală să se exprime cu privire la direcţia pe care UE trebuie să o urmeze în următorii cinci ani. Însă cel mai important lucru dintre toate, în 26 mai, trebuie ca noi, nu alții, să decidem viitorul României în relația cu țările civilizate ale Europei. Dacă tot “vrem o ţară ca afară”, a sosit momentul să facem ceva. E, într-adevăr, un moment al schimbării.
Vă înșelați, poporul românesc nu se mai vindecă de prostie și înapoiere! De 30 de ani votează cu criminali (Iliescu) și tîlhari (including Dragne). E „sindromul Stockholm”, al victimei îndrăgostite de agresor.