Dumnezeul războiului

După 1990 ni s-a propus un Dumnezeu adevărat, am avut parte de emoții frumoase visând și pășind într-o nouă cultură, dorind să spunem cine suntem și ce vrem. Era o alternativă, nici vorbă de război sau violență.

Încă din copilărie am citit mult despre războaie. Despre războaie mai mici citeam în presă: Israel, Afganistan, Irak sau alte revoluții de prin Africa. Dar la 24 februarie 2022 m-am trezit cu războiul la granița noastră. Înspăimântat, cu inima cât un purice. Cum e posibil? Vremea a trecut, iar războiul face parte din viața noastră. Ne-am obișnuit cu el. Așa cum ne-am obișnuit cu corupția, cu minciuna politicienilor, cu fakenews-ul. Între timp, Pământul se învârte tot în jurul Soarelui, pandemia a trecut, mergem la chefuri și concerte, dar rușii bombardează Ucraina, dispar localități cu totul, soldații ucid, jefuiesc, torturează și violează. Iar stadioanele sunt pline de suporteri ce cântă și dansează. Ne-am obișnuit cu războiul. Cu unul real, în care oamenii mor în casele lor, ce seamănă izbitor de mult cu casele noastre.

În diminețile acestea de vară, când fâșia de lumină străbate prin fereastra redacției, am senzația că pot desluși viitorul și pacea. E doar o senzație, o iluzie. Războiul e tot lângă noi, continuă în fundalul gri, omoară zilnic oameni. Tot ce am citit, tot ce știu despre bunătate e în van, războiul continuă. Declarații, marșuri, puciuri… totul e în van. E un război ce a schimbat viața și viitorul nostru.

Indieni vs. cowboy, nemți vs. comuniști erau războaiele copilăriei mele. Erau doar niște jocuri, astăzi sunt o realitate pe care încerc să o construiesc, o poveste care să-mi permită să rămân întreg mintal. Sună sumbru, dar asta fac, mă adaptez. Acum vreo trei decenii le reproșam părinților mei lașitatea din comunism. Ei îmi explicau, spuneam eu atunci – simplist, „așa erau timpurile”. Eu ce le voi explica nepoților mei? Că „așa au fost timpurile” în război?

Daniel Mureșan