Lumea fotbalului românesc este mai săracă, după ce marţi după-amiază, Costică Ştefănescu, supranumit „ministrul Apărării” a decis să-şi pună capăt zilelor, într-un mod tragic. Fosta glorie a Stelei şi a Universităţii Craiova s-a aruncat de la etajul cinci al Spitalului Militar din Bucureşti, însă soţia acestuia, Maria, are o altă variantă. „A ameţit de la tranchilizantele foarte puternice”, spune ea, deşi, acum, modul în care s-a întâmplat tragedia este mai puţin important.
Dureros este faptul că a plecat dintre noi, probabil fără să-şi spună amintirile, fostul căpitan al echipei naţionale a României şi a Universităţii Craiova. Un fotbalist impunător şi elegant, care-şi privea scurt în ochi căpitanii echipelor adverse.
Analiza rapid adversarul şi la fel de repede reuşea să-l şi depăşească prin „ordinele” care le dădea colegilor de echipă.
Regret că nu am avut ocazia să-l urmăresc într-un meci transmis în direct, fiindcă aveam o vârstă fragedă în 1988, an în care Ştefănescu a decis să pună punct carierei de fotbalist. L-am urmărit însă în câteva retrospective şi am putut vedea secvenţe din meciurile în care regretatul Ştefănescu ridica tribunele în picioare.
Era un fundaş inteligent care îşi calcula dinainte fiecare fază, fiecare pasă trimisă către Cămătaru, Geolgău şi alţi colegi de la Craiova Maxima. Era, într-adevăr, un adevărat ministru în teren, aşa cum i se şi spunea în presa vremii.
Era un luptător în teren, ceea ce, din păcate, nu a fost şi în momentele grele din ultimii ani de viaţă. Îi spusese soţiei că va lupta până la final, aşa cum se aşteptau toţi cei care-l cunoşteau, însă cumplita boală pe care o avea şi suferinţa l-au determinat să-şi pună capăt zilelor la vârsta de 62 de ani.
Şi-a dorit mult să revadă Craiova evoluând, din nou, în Liga I, dar nu a apucat decât scandalul dintre Craiova Olguţei Vasilescu şi cea a lui Mititelu.
În urma sa rămân cele şapte cupe ale României cu Steaua şi Universitatea Craiova, cele trei titluri de campion obţinute cu formaţia olteană şi cele 15 sezoane petrecute în cupele europene.
Rămân, de asemenea, numele echipelor pe care le-a antrenat, nu puţine la număr, dar mai ales perioada petrecută la echipa naţională, ca secund a lui Anghel Iordănescu (1994 – 1998).
Ne-am dori ca şi generaţia tânără, care îl poate cunoaşte doar de pe DVD-uri sau din poveştile părinţilor şi bunicilor, să vadă şi acum, în Liga I, jucători cum a fost Costică Ştefănescu. Din păcate, „ministrul” nu poate fi comparat cu nici unul.
Acum ne infectăm cu Boubakari, Bokile şi Fatai, refuzaţi de cluburi mari din Europa, deşi suntem conştienţi de nivelul foarte scăzut în care a ajuns, în ultimii ani, fotbalul românesc. Tocmai de aceea, trebuie să-i mulţumim lui Costică Ştefănescu pentru tot ce a făcut în „sportul rege”.
Dumnezeu să te ierte, „ministrule”!
Marius Morar
Nu ne bucuram de moartea nimanui, cunoscut sau necunoscut, incep prin a spune asta, ca sa nu fiu gresit inteles. Ca fotbalist nu pot spune ca era extraordinar, un fotbalist bun, dar nu extraordinar. Diminutivul de ministru e dat asa, ca ne place sa inflorim lucrurile. Belodedici de exemplu, era nemai pomenit. Elegant si foarte foarte eficient. Cind el il bloca pe Hagi, atunci lui Hagi nu-i reusea nimic. Si Hagi era bun de tot. Si spun asta pentru ca am vazut fotbalul acelor ani, si pe viu si la televizor. Toate marile meciuri au fost transmise la TV, asa cu orele alea de emisie putine.
Bine spus, Emil!