Dreapta toxică

Cred că suntem cu toţii de acord că gestul lui Crin Antonescu de a se retrage atât din cursa pentru prezidenţiale, cât şi din funcţia de preşedinte al unui partid ce atârnă destul de greu în ecuaţia viitoarelor alegeri, ar trebui să fie un exemplu de urmat şi pentru alţi politicieni expiraţi, ce astăzi nu mai reprezintă decât nişte bariere în calea unui proiect viabil de dreapta. Nu mă refer neapărat la politrucii penali, care din oficiu ar trebui să se retragă din politică, ci la „dinozaurii” care nu mai pot motiva sau mobiliza electoratul de dreapta, atât de scârbit de tot ce se întâmplă în ţara asta.

Despre Vasile Blaga, numai de bine! Până la un punct, desigur. Liderul PDL are avantajul de a se fi plasat printre puţinii democrat-liberali care – atunci când mulţimea de nemulţumiţi arunca cu ouă şi roşii în tot ce însemna culoare portocalie – nu a părăsit corabia. Ba, mai mult de atât, s-a aruncat cu capul înainte, ajungând în prima linie, acolo unde se presupunea că, odată ajuns, ţi-ai fi semnat singur condamnarea la „moartea politică”. Indiferent câte păcate stau în spatele lui Vasile Blaga, acest lucru îl prezintă ca un adevărat lider. Însă, trebuie să recunoaştem că atitudinea sa oarecum neortodoxă de a conduce partidul, timpul şi problemele îşi spun deja cuvântul. Alături de Crin Antonescu, deşi fără carisma sa, preşedintele PDL face pate dintr-o generaţie de politicieni ce dă semne clare că termenul său de garanţie, din punctul de vedere al prezenţei sale pe prima scenă a politicii româneşti, se apropie de final. Este momentul să înţeleagă şi el că ar trebui să facă un pas înapoi, fapt care ar duce implicit la o împrospătare a imaginii PDL. Ceea ce, fie vorba între noi şi, destul de probabil, a majorităţii democrat-liberalilor, nu ar strica.

Chiar dacă este un partid „proaspăt” pe scena politică, PMP dă semne de uzură. În acest moment, PMP pare complet confiscat de Elena Udrea, şi asta cu acordul lui Traian Băsescu, desigur. Din ceea ce şi-a dorit să fie, şi anume o alternativă la întreaga clasă politică, PMP dă impresia că a ajuns un fel de partid personal al unei femei ce, hai să recunoaştem, nu mai este la prima tinereţe, nici măcar din punct de vedere politic. Complet (auto)izolată pe scena politică, culmea ironiei!, Elena Udrea se află în poziţia ingrată de „ghimpe” pentru dreapta românescă, chiar dacă scopul ei declarat a fost să „zdrobească” stânga. Apoi, hai să recunoaştem că în „mişcare” există câteva persoane, de genul Preda, Baconschi, Funeriu sau Papahagi, care pot readuce PMP la principiile sănătoase cu care partidul s-a născut. Elena Udrea a arătat la alegerile europarlamentare că PMP are nevoie de o „locomotivă”, sau mai multe, iar ea nu este nici pe departe ceea ce Traian Băsescu a sperat să fie. Să fim serioşi…

Cred că electoratul de dreapta, atât cât a mai rămas din el, merită mai mult decât zâmbete false, ironii fine, pantaloni mulaţi sau decolteuri generoase. Cu aşa ceva nu câştigi alegerile în 2014. Nici măcar în România. Electoratul de dreapta merită mai mult bun simţ, pragmatism şi verticalitate, iar din punctul meu de vedere modelele pe care dreapta românescă ni le oferă astăzi sunt foarte greu digerabile. Ca să nu spun chiar toxice.