Domnia cea subţire ca mătasea

Încep să îmi iasă nişte socoteli proaste, ori mă părăseşte aritmetica vieţii ori sunt tot mai convins că am făcut un mare rahat atunci când am votat anul trecut, conştient fiind oricum, că nu am din ce să aleg. Eterna concluzie stupidă, aceea de a alege răul cel mai mic, a funcționat și atunci. Citesc nişte statistici alarmante, cum că administraţia prezidenţială a avut iniţial un buget de deplasări externe de 4,9 milioane lei, adică peste 1,1 milioane euro, cu circa 10 la sută mai mult decât în 2014, în mandatul lui Traian Băsescu. Potrivit proiectului de ordonanţă de urgenţă iniţiat de guvernul Ponta, proiect publicat pe site-ul Ministerului de Finanţe, Palatul Cotroceni primeşte în plus aproape 11 milioane de lei, adică 2,5 milioane de euro. Din această sumă, doar vreo 600.000 de lei scapă la alte cheltuieli, restul milioanelor ajungând din nou la departamentul Autorităţi publice şi acţiuni externe, sună pompos dar sunt convins că ştiţi unde se duc aceşti bani, concret. Oricât de mult mi-aş dori să-mi păstrez optimismul şi speranţele pe care le aveam anul trecut legate de noul preşedinte, de felul cum va fi condusă această ţară şi de rezolvarea priorităţilor care ne dor până în măduva oaselor, avântul, speranţele şi încrederea încep să se piardă, în zborul lor, în goluri de aer. Încep să mă sâcâie regretele şi să conştientizez că mă îndrept către certitudinea că am ales prost. Asta e, n-ar fi prima şi nici ultima alegere neinspirată din viaţa mea. Nici cu cealaltă alegere nu mă vedeam acum în culmea fericirii astfel încât, faptul că am ales oarecum neutru,și nu dintre cei doi care au avut șansele cele mai mari, a mai pus automat un miligram de șansă în „urna” actualului președinte.

Încep să văd ineficienţa acţiunilor, goliciunea discursurilor, încep să mă enerveze frazele pompoase, desprinse din citatele marilor clasici, încep să nu mai am răbdare să ascult tonalitatea aia tărăgănată şi molcomă a conducătorului. Îi văd şi ochii şi privirea, altfel decât le-am văzut acum o jumătate de an, şi îmi seamănă tot mai mult a „ceva” care nu e în regulă. Nu-mi place nici faza cu „prima doamnă”. Au ajuns toate tabloidele şi toate posturile tv să ridice în slăvi o femeie, doar pentru că viaţa a făcut ca ea să fie lângă omul pe care tot viaţa l-a făcut să ajungă preşedinte. Nu văd cu ce domnia sa e mai doamnă decât mama sau decât milioanele de femei, cel putin la fel de frumoase, de stilate şi de elegante. Nu detectez meritul şi nici raţiunea pentru care facem din fiecare fermoar de la fustele ei, sau fiecare nuanţă de roșu de buze, un spectacol cu izvoare meritorii care i se revarsă la picioare. Oare ne-au părăsit, trântind uşa, simplitatea, măsura şi simţul realităţii? Oare ţara asta are nevoie acum, în acest moment în care ne zbatem în sărăcie şi incertitudine, de toate aceste spectacole, parade şi opulenţă, afişate ostentativ, chiar din partea celor care ar trebui să fie primii care îndeamnă la simplitate, la discreţie, la aplecare către adevăratele nevoi şi nu către sclipiciul seratelor vieneze şi al toaletelor aristocratice?

Pentru ce, prima doamnă, are nevoie de modistă care să o însoţească în deplasările externe? „Funcţia” de soţie de preşedinte îţi răpeşte instantaneu capacitatea de a te îmbrăca sau de a alege o ţinută din sutele pe care oricum le ai, ţinute la care altele, ghinion, nici nu visează? Frumos şi foarte bine că le are, dar eu nu vreau să le aplaud zi de zi şi-n sculare şi-n culcare. Nu pot să aplaud dineurile simandlicoase exagerat de amanunţit prezentate şi dezbătute, la care cuplul prezidenţial participă cu o apetenţă deja suspectă, în timp ce ştiu că ţara asta arde sub mâna hoţilor, a tăierilor de drepturi, de venituri, o ţară în care oamenii privesc tot mai neputincioşi cum binele îşi ia zborul, din aproape fiecare loc. Există un protocol, sigur, nu contestă nimeni asta, dar de la el şi până la ceea ce începem să vedem este o cale din ce în ce mai lungă.

De când acest om a ajuns preşedinte, s-a cheltuit într-o jumătate de an atât cât nu a cheltuit poate, ceilalţi, în mandatele lor. Nu mai amintesc de renovarea viloiului, de ziceai că a fost sanatoriu TBC înainte acolo, s-au scrijelit pereţii până la cărămidă şi s-au făcut investiţii şi curăţenie, care au depăşit alt milion de euro. Oare nu e prea mult lux, nu sunt prea multe pretenţii şi prea pe faţă, totul, în doar câteva luni de mandat? Până și presa tabloidă, ca și televiziunile de cacao, o iau pe arătură și încep să transforme niște lucruri absolut… feminine, normale, în atribute exclusiv „domnești”.  Mi-a venit în minte imaginea unor femei de la ţară, care, cu ceva timp în urmă primiseră nici nu mai ştiu pentru care motiv, sandale şi pantofi de lux din partea doamnei Udrea. O femeie care „îndrăznea”, în adâncul sufletului ei să se considere doamnă, deşi teama că nu este şi nu va fi niciodată se citea în ochii ei mari, ţinea în palme o pereche de săndăluţe cu toc înalt, luxoase, tot de-o baretă şi un şnur de mătase.

Întrebată de reporter ce va face cu ele, femeia – care sunt convins că habar nu avea cât e de frumoasă şi adevărată, a spus timid, că este foarte bucuroasă că le-a primit şi că, dacă nu va avea unde să le poarte, le va purta prin casă, de plăcere. Femeia, deşi nu avea mai mult de 40 de ani, era aproape cocoşată de muncă, însă păstra încă trăsăturile frumoase şi decenţa aceea specifică româncelor care trăiesc ceva mai departe de oraș. Aproape că nici nu atingea sandalele acelea de teamă să nu le zgârie cu…degetele. Ce contrast absurd! Totuşi, duamna reporter nu înţelegea cum dracu’ intră nişte călcâie crăpate în asemenea minunăţii, în mintea ei de curcă hrănită cu hormoni furajeri, considera că mersul pe tocuri e doar pentru doamnele de la oraș, eventual chiar exclusiv pentru cele care apar la tv. Astfel încât o avertizează pe femeie, cu un rahat de întrebare de toată flota: „-Dar… ştiţi să mergeţi pe tocuri?! „–Sigur că ştiu!”, a răspuns femeia. „…și îmi place foarte mult.”

Amintindu-mi de acele femei, cu mult mai doamne decât unele pe care le mai vedem pe ecran sau pe stradă, nu-mi vine deloc să aplaud la fiecare buletin de ştiri, ţinutele şi brocardurile prezidenţiale. Apreciez eleganța primei doamne dar atât, că ce e mult, nu-i puțin, zicea bunica. Pentru mine, domnia cuiva nu stă în epatare sau etalare a unui lux, cu „merit” oricum discutabil. Începe să mă enerveze trendul ăsta şi toată vâlva asta spumoasă din jurul acestor două personaje, care au în realitate o cu totul altă menire şi ar trebui să aibă un alt comportament acolo unde au fost puşi, tot de mâna noastră. Revenind la (deja) instituţia „Primei Doamne”: doamnele mele, de la oraș, comună sau sat, sunteţi toate frumoase, speciale, deosebite, fiecare dintre voi este expresia lucrului bine lăsat de Dumnezeu, pe Pământ, ştiţi şi ştim şi noi, ăştia un pic mai frumoşi ca dracu‘, acest lucru. Dar simt că trebuie să vă dau o veste mai urâţică: în acest ritm ameţitor, de piruete prezidenţiale, este foarte posibil să fiţi „somate” de noile dogme de la Cotroceni şi să constataţi că v-aţi crezut cam de pomană doamne sau, mai rău, vreuna pe un loc fruntaş. Conceptul de “doamnă” începe să semene a “marcă înregistrată”.

Începe să miroasă a snobism la nivel înalt, şi a persiflare cu iz de cult al personalităţii, însă ce să mai zic, dă Doamne să mi se pară. Poate stau eu prost cu mirosul.