Daniel Săuca
Fundătura nu e numai o stradă, drum, uliță care se înfundă. Fundătura e locul sau timpul de unde nu mai poți înainta, trăi, muri, crede, spera, iubi. Nu mai poți face nimic. Ești obligat să te întorci pentru a găsi o nouă cale, o nouă deschidere care nu închide. Unii preferă să nu se întoarcă, încercând sau așteptând deschiderea fundăturii. Speranța, adică. Sau nepăsarea. Speri să găsești drumul liber spre înțelepciune, de pildă, fără să faci nimic. Poate să contempli așa-zisa frumusețe a fundăturii. Încercările, greutățile, nimicniciile. Ori nu-ți pasă de nimic, nici măcar de propria demnitate. La scara istoriei, lucrurile se complică și pentru că singurătatea, destinul individual nu (prea) contează, chiar dacă, se știe, au existat personalități care au schimbat cursul, „evoluția” omenirii. Fundăturile istoriei nu ar putea fi depășite prin implicări, rezolvări individuale. Aceste posibile gânduri au venit pe lume și după discuții avute cu câțiva prieteni, și în Sălaj, pe tema „sfârșitului istoriei”, a celei știute, a civilizației așa-zis europene. Oriunde te-ai uita, vezi aproape numai fundături, sfârșituri, isterii nesfârșite. Într-o altă cheie interpretativă, e probabil să nu mai înțelegem ce ni se întâmplă. Am fi cobai ai „sistemelor”/„rețelelor” de tot felul, ai unui colectivism global condus de elite nu neapărat „comuniste”. „Salvarea” oare va veni din „retragerea în munți” sau dintr-un iureș, dintr-o implicare, chiar sinucigașă, în mersul „instituțional” al lumii? Prin soluții individuale sau prin rezolvări globaliste? Oare va fi „precum în cer așa și pe pământ”? Neputințe, dileme, gânduri, idei. Ne privesc fundăturile istoriei?…
P.S.: Text apărut la această rubrică în 31 august 2016. Rămân întrebările. Și fundăturile…
Din nou despre fundăturile istoriei
