Despre nimic

Daniel Mureşan

Încă o zi în care nu am înțeles prea multe din orașul acesta. Clădirile sunt pline de personaje ce jinduiesc după ciolan, noile figurine de Paște sunt de un kitsch îngrozitor. Așadar, am să scriu despre… nimic. Nimicul ce începe să mă copleșească într-o lume plină de idioți utili, care mă îndepărtează de viață. Nici azi nu s-a întâmplat nimic, am avut doar impresia că se întâmplă. Adică o manipulare din toate părțile, adică un nimic.
Adeseori, merg pe stradă copleșit de ceva, cu privirea în gol, având în minte o idee ce mă acaparează. Mă întreb dacă chiar e o idee sau o himeră. Îmi răspund repede: nimic, nu e nimic în capul meu. Mă incomodează răspunsul, deoarece am făcut cam tot ce trebuia, am încercat să ajut. Poate că mă mulțumesc cu un răspuns facil, comod, dar nici societatea nu mă îmbie la altceva. Sunt momente când mă întreb cu furie și neputință cum de s-au întâmplat astfel lucrurile, deoarece mie îmi pasă. Rezultatul e că nu sunt cu nimic mai altfel decât ceilalți. Fiindcă rezultatele sunt aproape aceleași în fiecare zi. Un mare nimic. Nu se schimbă nimic, cei mari și potenți controlează totul. Chiar dacă în oglindă mă privesc cu o oarecare revoltă, lumea mă ia din nou la sânul său, ce pare a fi mereu gol.
Mă uit pe geam și aștept o minune. Dar bestia de nimic mă poartă printr-un labirint fără ieșire, de a cărui pereți mi se lipesc speranțele. Realizez că nimicul mă face să înot într-un abis interior ce nu-mi dă speranțe de mai bine. În mintea mea pendulez între nimic și tot, îmi caut echilibrul interior care să mă transforme confortabil într-un fericit. Dar societatea mă îndeamnă să mă mulțumesc cu nimic.
Oare ce am, ce este cu mine? Nimic!