Da, pentru că asta se vinde. Deși sună ciudat, în cele multe cazuri, o condiție decisivă pentru a ajunge vedetă este să mori. Ajungi, însă, vedetă fără voia ta prin prostia și micimea sufletească, dar și profesională a unora tot mai mulți din păcate. Oameni care s-au plantat artificial în spațiul mass-media crezând că succesul vine una-două, peste noapte, prin emisiuni de doi bani la tv sau articole de presă lipsite de substanță dar și de respect, mai ales când discutăm de un dispărut. Ultimii aproape 30 de ani, decenii care s-au vrut poleite cu libertate şi garnisite cu democraţie aripa nasoală, de import, ne-a mai cadorisit existenţa cu câteva dorințe pe care înainte nu le aveam.
Ori eram eu prea tânăr ca să observ, ori chiar lumea nu era interesată atât de mult de lucruri cel puţin macabre, aşa cum vedem astăzi. O apetenţă pentru tragedii, pentru moarte şi mecanismele ei, pentru chinul ultimelor ore sau minute din viața cuiva. Orice, moarte să fi. Dacă a fost și violentă, Doamne-ajută, să curgă amănuntele. Cu ani în urmă, moartea mă înspăimânta, nu mă puteam uita la un om fără viaţă sau dacă din întâmplare, pe la bunici, mai trecea câte un cortegiu pe stradă şi nu apucam să fug până în fundul curţii, rămâneam cu imaginea lui mult şi bine în memorie. Ulterior am scăpat, prin natura şcolilor prin care am trecut de această teamă, însă niciodată nu m-am putut declara extrem de interesat în aflarea cu obstinaţie a amănuntelor legate de moartea cuiva.
Oamenii interpretează și chiar promovează din păcate, tot mai mult acest fenomen într-un mod greşit şi deplasat. Articolele care conţin o tragedie ajunsă la apoteoză prin pierderea vieţii cuiva, au cei mai mulţi cititori. Articolele care conțin ceva frumos, menit să ne îmbogățească atât cultura generală cât și să ne bucure sufletele, nu mai au succes. Parcă și sufletele noastre au suferit mutații îngrijorătoare, ele nu mai vor lucruri fine, rasate, boeme. Rânduri plăcute, care să trezească emoție și să ne determine, în final, să ne gândim mai mult când spunem ceva sau acționăm în vreun fel, să ne facă mai buni, să judecăm mai puțin pe ceilalți, să dăm sfaturi mai puține etc. Asta, la nivel de presă. Nu mai dezvolt subiectul, amintind de discuţiile care au loc prin birouri, prin secţii, la scara blocului sau cu vecina de gard. „Cum a murit? Dar a murit brusc sau s-a chinuit, cât de cât, măcar puţin, acolo? Era sânge mult? A fost și cu viol? Era minoră, așa-i? Sigur n-au murit mai mulţi?”
Un alt fenomen greu de înţeles este acela prin care se acordă calificativul feisbucist LIKE. Adică, „îmi place”, aplicat voios unor astfel de anunţuri sau ştiri detaliate, care se îndepărtează nedrept de conținutul scurt și decent al unei știri firești.
Obieceiul lipsit până la urmă de umanitate, de a da amănunte peste amănunte, nu mai vorbim de datele de identificare sau amănunte despre familiile victimei, un lucru absolut îngrozitor, un act de cruzime din partea unor așa-zis jurnaliști, pentru ca ulterior atenţia să fie îndreptată către cei apropiaţi, de parcă ar trebui să intereseze pe cineva cu ce se ocupa cumnata mortului sau verișoara fetei violate. Groteşti mi se par şi filmările de la marginea gropii, pe care, din păcate le văd şi la noi, cu mare dezamăgire, ceva de neconceput și inadmisibil, lipsit de orice urmă de umanitate.
Dacă două-trei rânduri scrise, fără prea multe explicaţii, ci doar ca să faci cunoscut un eveniment tragic, sunt mai mult decât suficiente, transmisiunile şi cadrele luate în cimitir, capelă, la capul mortului, cu prim-planuri pe rudele apropiate, uneori chiar şi pe alte imagini sau momente care chiar depăşesc orice limită. Iar dacă mass-media e nesimţită şi filmează prin gaura cheii, fălindu-se ulterior cu imaginile furate, atunci reprezentanţii ei trebuie târâţi şi jupuiţi de bani prin instanţe, până se potolesc definitiv. Până la urmă, moartea este un fenomen de care nu scapă nimeni, e un adevăr pe cât de simplu pe atât de cert.
Totul e să ne gândim dacă şi noi la rândul nostru ne vom dori, atunci când din întâmplare ne vom gândi la asta să vedem de… sus de undeva, mascaradă și circ făcute de alţii în urma dispariţiei noastre. Maria Tănase, “Pasărea măiastră” a muzicii românești spunea, sfârșită de boală pe patul de spital cu o zi înainte să moară și gândindu-se la ceea ce va genera dispariţia ei: „Nu vreau circ şi panaramă!”. Cred că asta ar trebui să simtă fiecare jurnalist care scrie sau transmite la radio sau tv despre dispariția cuiva, personalitate sau om “simplu”. Plecarea cuiva din această lume impune decenţă și respect. Respectarea memoriei celui dispărut și a intimităţii celor apropiaţi, rămași în urma lui. Restul, da: este circ și panaramă, dar mai ales o mostră uriașă de urâţenie sufletească.
