Despre moarte în vremea… morții

Daniel Săuca
Se moare nu numai din cauza noului coronavirus. Ba s-ar putea spune, cinic sau nu, că se moare mai ales din cauza altor boli, evenimente, incidente. Colegii din media centrală nu se mai ocupă decât de pandemia „covidiană”. Și nu numai ei. Cam ciudat. Destule editoriale atrag atenția că moartea, în aceste triste vremuri, nu e cauzată doar pe mediatizatul flagel. De pildă, Renaud Girard, în „Le Figaro”, citat de Mediafax, nota: „Covid-19 nu va bulversa statisticile privind mortalitatea mondială pentru 2020”. Autorul menționat a mai scris: „ (…) trebuie să ne păstrăm rațiunea. Cu mult înainte de apariția sindromului respirator acut sever dat de coronavirusul 2 (Sars-CoV-2), boala pulmonară obstructivă clasică ucidea deja mult. În 2016 a luat 3 milioane de vieți. Totuși, acel an nu a oprit economia planetei. Accidentele rutiere au ucis anul trecut peste 1 milion de oameni în întreaga lume. Încă nu am interzis traficul. (…) Pe de altă parte, mortalitatea mondială ar putea foarte bine să crească din cauza dezorganizării lumii provocată de o izolare generală prelungită. Remediul poate fi mai rău decât boala. Recesiunile economice scad speranța de viață. Marea majoritate a țărilor de pe planetă nu au un stat providențial care să aibă grijă de bolnavi gratuit”. Dacă tot suntem într-un sfârșit de săptămână (weekend) prelungit vă aduc în atenție un scurt fragment din cartea lui Daniel Hoblea, „Gâlceava himerelor” (Caiete Silvane – Herald, 2015): „O plimbare prin cimitir poate fi mai pilduitoare decât orice carte profană. Aici tac toate iluziile lumii, toată slava ei deşartă amuţeşte… Aici poţi trăi, cutremurat sau împăcat, măreţia sumbră (sau senină) a morţii, misterul năucitor al condiţiei umane. Aici poţi simţi cu adevărat cuvintele Sfintei Scripturi, concreteţea lor înmărmuritoare: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce». Aici poţi să înţelegi cu putere, precum Pavel, că nu poţi lovi în «ţepuşa» Adevărului. Ca şi în Biserică, aici te poţi lepăda de gânduri deşarte, de ură, de invidie, de cupiditate, de mânie, de minciună, de răutate. Aici poţi avea revelaţia nemăsuratei valori a vieţii, tainica ei participare la adevărata Viaţă. Prin legătura de iubire cu cei dragi ai tăi care s-au dus, aici poţi să realizezi că, totuşi, dincolo de evidenţa ei strivitoare, moartea nu are ultimul cuvânt, că absurdul unei vieţi fără nădejdea Învierii ar fi intolerabil. În sfârşit, aici poţi avea revelaţia Dumnezeului celui Viu, Biruitorul morţii, Domnul Iisus Hristos… Aici îţi poţi aminti cuvintele Lui: «Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor»” (Apoc. I, 17-18). Cine știe, poate vom avea tăria să ne gândim la moarte, în vremea… morții, și din perspectiva oferită de prietenul nostru dispărut de curând.