O familie a unui bun prieten trece prin cele mai crunte momente pe care cineva, pe această lume, le poate trăi: pierderea unui copil. Un tânăr care nu împlinise 30 de ani, un bărbat puternic, şi la trup şi la minte, sportiv de performanţă şi instructor de înot pentru copii, a pierdut bătălia cu gândurile şi dramele pe care le trăia de mai bine de un an. Deşi se afla sub un tratament, acesta nu a avut efectul scontat din motive pe care nu le cunosc. Băiatul a ascuns mereu faptul că acest tratament nu este în măsură să-l vindece, a simulat tot timpul o stare de bine şi a afişat un zâmbet şi o atitudine menite să-i liniştească oarecum pe cei apropiaţi care au sperat, în acest fel, în vindecarea lui.
Lucrurile stăteau însă exact pe dos, depresia se adâncea, planurile de a încheia socotelile cu viaţa luau, rând pe rând, locul planurilor de viitor, fireşti şi normale pentru un tânăr de vârsta lui. Totul a culminat cu gestul fatidic, făcut departe de casă, într-o cameră de hotel, dincolo de orice eventuală posibilitate de a putea fi salvat. Acesta este doar un exemplu din sutele cu care societatea noastră se confruntă din ce în ce mai mult, acela al capitulării în faţa celei mai parşive boli din câte există – depresia. Din păcate, boala trece deseori nediagnosticată, pentru că simptomele sunt greu de observat şi de înţeles, iar alteori pentru că bolnavii refuză să ceară ajutor, de teamă că vor fi stigmatizaţi şi consideraţi bolnavi psihic, lucru evident, total greşit.
Alteori, tratamentul nu este cel adecvat şi nu este înlocuit la timp, indiferent că este vorba de sprijin psihologic ori medicamentos. Depresia nu este o simplă „stare proastă” peste care cineva poate trece, cu un mic efort de voinţă, ci o boală cu care trebuie să lupte şi pe care trebuie să o trateze corect, la fel cum s-ar trata dacă ar avea orice boală gravă. Medicii spun că depresia poate să apară în urma unui dezechilibru chimic, la nivel cerebral, iar pentru acest lucru este nevoie de medicamente de sinteză care pot rezolva cu succes acest deficit, ducând în final spre vindecare. Alteori însă, această afecţiune cruntă care, netratată, duce la cele mai negre gânduri, poate să apară şi ca un răspuns eronat, exagerat, la stress sau la diverse traume, eşecuri sau neîmpliniri. De multe ori un depresiv care nu mai poate fi întors din drumul către suicid pierde lupta cu viaţa nu din cauza problemei în sine (decepţii în dragoste, în viaţa personală, probleme la locul de muncă ori probleme financiare) ci a importanţei exagerate pe care o acordă problemei în sine, lucru care face nevăzută orice posibilă soluţie. Specialiştii descriu această tulburare ca fiind o perioadă mai lungă de două săptămâni în care o persoană se simte tristă sau arată lipsă de interes pentru orice activitate, lipsa poftei de mâncare, de socializare, la care se adaugă tulburări de somn, de concentrare sau o percepere diferită a propriei imagini. De multe ori, primele simptome care apar sunt doar fizice, fără o legatură aparentă cu o tulburare psihică. Cei care suferă de depresie se simt foarte obosiţi, greoi, le pare imposibil să ducă la capăt chiar şi cele mai banale acţiuni, cum ar fi urcatul unor scări sau aranjarea patului.
Alţii vorbesc despre lipsa oricăror emoţii, de „goliciune” interioară şi de muncă „pe pilot automat”, dar şi de senzaţia unei „apăsări pe piept”. Cazurile cu care şi judeţul nostru s-a confruntat în ultimii ani nu sunt deloc puţine şi din păcate numărul lor creşte invers proporţional cu vârsta celor afectaţi. Tot mai mulţi tineri nu mai reuşesc să iasă din ghearele acestei afecţiuni, nu mai sunt capabili să ceară ajutor şi văd în gestul fatal singura scăpare. Părinţii şi cei foarte apropiaţi sunt primii care pot sesiza semnele, de multe ori evidente, ale acestei boli şi primul lucru pe care trebuie să-l facă este solicitarea ajutorului specializat. De cele mai multe ori, această boală nu-şi găseşte vindecarea în sfaturi primite de la prieteni sau părinţi iar cea mai mare greşeală, de multe ori cu consecinţe ireversibile, este neglijarea ori punerea pe seama unor stări trecătoare a acestor simptome arătate mai sus.
Depresia nu este un stigmat, nu este un motiv de ruşine şi nu trebuie condamnată sub nicio formă. Cei care procedează astfel sunt cei care îi condamnă la moarte pe cei care trec prin astfel de suferinţe a căror complexitate poate fi desluşită exclusiv de medici. Depresia este o afecţiune care se vindecă şi nu reprezintă o boală terminală, o pecete care nu mai poate fi desprinsă de pe trupul şi sufletul bolnavului. Singura şansă la vindecare o reprezintă descoperirea la timp şi solicitarea ajutorului specializat, fie că este sub forma sprijinului psihologic ori psihiatric, fie medicamentos, ori ambele forme de luptă împotriva acestei afecţiuni. Trebuie ştiut faptul că depresia nu ţine cont de statutul social, de posibilităţile financiare, de sex ori vârstă. Ea poate să apară în medii care aparent, nu ar putea lăsa loc unei astfel de afecţiuni, iar tocmai acest lucru o face de cele mai multe ori să apară şi să se dezvolte neobservat, ducând către un deznodământ tragic.
Din păcate, şcoala, educaţia de care elevii au parte, programele instructiv-educative, total insuficiente şi sărace, pe de o parte, dar şi anturajul copiilor noştri, mediul online tot mai agresiv şi dăunător şi faptul că problemele inerente vieţii îi prind insuficient pregătiţi, fac ca această afecţiune să fie una tot mai prezentă în societatea noastră şi să pună sub un real pericol tot mai multe vieţi.
