De Paști

Daniel Săuca

M-am tot gândit ce să scriu „de sărbători”, ce texte, ce pilde, mai mult sau mai puțin biblice, să invoc… M-am reîntors la Daniel Hoblea și cartea lui „Gâlceava himerelor” (ediția a II-a, revăzută și adăugită, Caiete Silvane – Herald, 2015), din care citez în continuare: „După Cădere, urmare a neascultării şi deci a despărţirii de Dumnezeu, omul a intrat sub stăpânirea naturii sale inferioare. Din înalta demnitate de rege al creaţiei, el a ajuns, sedus de promisiunile mincinoase ale diavolului, în situaţia înjositoare de rob al lumii văzute. Din acel moment, până la venirea Mântuitorului, ţărâna a precumpănit asupra duhului şi astfel, din nemuritor cum era, omul a devenit făptură muritoare. Istoria, aşadar, debutează cu trădarea lui Dumnezeu de către om, consecinţă a ascultării sfatului celui viclean de a încerca să devină dumnezeu fără Dumnezeu (iluzia autonomiei faţă de Cel Preaînalt o nutrea în sine şi necuratul, începând de la căderea sa din rangul de Înger de lumină). Urmarea se cunoaşte: izgonirea din Paradis a primei perechi de oameni, durerile naşterii la femeie, spinii, pălămida, blestemul pământului şi sudoarea procurării hranei pentru Adam. «Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu» (Fac. 4.26). Într-adevăr, înainte de Cădere n-aveau de ce să-L cheme, dat fiind că El era tot timpul cu ei, în strânsă şi nemijlocită legătură. Dar, cu toate că s-au înstrăinat de Dumnezeu – căzând sub fărădelegea «dumnezeului acestei lumi» a păcatului şi a morţii – şi cu toate că şi-au bătut joc de «chipul şi asemănarea» divină din ei, oamenii nu L-au uitat, totuşi, pe Cel ce i-a adus la fiinţă şi au început a chema numele Lui. Nou dobânditele instincte, necesare conservării şi perpetuării într-o lume ce le-a devenit ostilă, n-au reuşit să înăbuşe în ei amintirea Celui ce este şi a ameţitoarei demnităţi a începuturilor. Dovadă că tot omul simte în adâncul său o lipsă, o neîmplinire ce nu poate fi ostoită de nimic din lumea aceasta şi, prin urmare, o nostalgie sfâşietoare după o stare pierdută, ce-l punea cândva într-o relaţie intimă şi permanentă cu Creatorul său. Această stare pierdută, după care suspina întreaga făptură, nu va fi regăsită cu adevărat, în toată plenitudinea ei, decât în Biserica creştină, adică în «Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său» (F.A. 20.28) şi pe care «porţile iadului nu o vor birui», după cum spunea însuşi Întemeietorul şi Conducătorul ei, Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul lumii”. Sărbători tihnite!