Ana Berar
Pe vremea lui Ceaușescu mai auzeam, de obicei la Europa Liberă, de români care incercau să fugă din țară. La vremea aceea pentru mine noțiunea de frontieră era o chestie destul de abstractă… adică dacă între vecini erau garduri știai clar unde se termină grădina unuia și unde începe a celuilalt. Poate de aceea nu reușeam să vizualizez unde se termină o țară și unde începe cealaltă și pe cale de consecință nici ce presupune exact trecerea frauduloasă a frontierei. Nu am cunoscut așa, în carne și oase, pe nimeni care să fi încercat: trăiam într-un cerc de oameni liniștiți, probabil fricoși… .
Primii despre care am auzit că au plecat imediat după 1990 i-am considerat niște aventurieri nebuni. Nici între aceștia nu erau cunoștinte de-ale mele directe și chiar nu–i înțelegeam, ce noimă avea să pleci acum, când și la noi lucrurile urmau să intre pe un făgaș normal… .
Apoi a venit epoca plecărilor în Canada. Aici deja erau oameni pe care îi cunoșteam, unii chiar apropiați. În țară vremurile erau tulburi, prețurile creșteau de la o zi la alta, ratele dobânzilor la credite depășiseră 100%, banii cu care luai ieri o mașină azi îți ajungeau de un televizor… . Pe ”emigranții” de Canada am început să îi înțeleg, deși curajul și inconștiența lor imi dădeau frisoane. Canada, atât de departe, de mare, de diferită… . Majoritatea trăiau bine în România, aveau mici business-uri și toți știau ce vor: să traiască intr-o lume bazată pe un alt sistem de valori, mult mai corect și mai rânduit.
Dupa câțiva ani au inceput plecările în Europa. Prima pe listă a fost Italia urmată rapid de Spania. Ca pe vremea colonizărilor, primii ”pionieri” au ajuns, au prins cheag și-au făcut cât de cât rosturile pe-acolo. Ei au fost puncte de referință pentru toți cei plecați după ei, cărora le-au dat curajul necesar să facă pasul către vest. Piedici erau multe, îți trebuia viză, drumul era scump și, odată ajuns acolo, trebuia să ai unde să stai și cineva să te ajute să îți găsești un loc de muncă. E emblematică în acest sens figura unui preot greco-catolic ajuns în zona Imola, în jurul căruia s-a creat o întreagă comunitate de români, majoritatea din Sălaj. Oamenii au plecat de sărăcie, pentru ca nu iși găseau de lucru, pentru că nu le ajungeau banii. Și-au lăsat copiii în grija bunicilor, a vreunei rude sau chiar singuri.
Li s-a spus generic ”căpșunari”. Muncile pe care le făceau erau dintre cele pe care ”băștinașii” nu prea doreau să le mai facă: agricultură, construcții, îngrijit bătrâni. Banii plecau către casă și mulți dintre ei au fost investiți într-un apartament, într-o casă sau în renovarea celei vechi. Tot cu banii munciți cu greu acolo se ”cumpăra” dragostea copiilor rămași acasă.
A venit apoi epoca ”germană” a plecărilor, iar acum, de vreo 2-3 ani, epoca ”britanică”. Chiar și mulți dintre cei din primul val, stabiliți în Italia sau Spania, după criză s-au reorientat în aceste două direcții. S-a schimbat și structura profesională a celor ce plecau – tot mai mulți cu studii medii sau superioare, cu meserii bune: medici, asistente medicale, ingineri.
Și pe lângă toți aceștia au fost mereu plecările către America. Mult mai greu de ajuns decât in Europa. Cu loteria vizelor, cu căsătorii aranjate, America este și ea împânzită de români stabiliți acolo.
Cu timpul, multe dintre famiile celor plecați au intrat într-o epocă de reîntregire. Soțul plecat și-a dus și soția iar apoi și copiii. Centrul de greutate al vieții lor s-a mutat tot mai mult către țara cea nouă care i-a adoptat. Și-au păstrat aici un apartament – nu cred că este scară de bloc din Zalău unde să nu fie cel puțin un apartament cu proprietarii stabiliți afară.
Emigranții noștri se întoc pe-acasă de obicei în august, luna concediilor din vest. În cele 3-4 săptămâni cât stau pe-acasă încearcă să facă de toate. Să își viziteze neamurile, să iși rezolve actele. Îi vedem la cozile de la pașapoarte sau de la birourile de stare civilă de la primării. Mulți, din ce în ce mai mulți, vin să iși facă actele pentru obținerea cetățeniei italiene, spaniole, germane.
Copiii lor au învățat să trăiască într-o altă lume. Mulți vorbesc limba română poticnit și își găsesc cu greu cuvintele. Nepoții lor vor știi doar că bunicii au venit dintr-o țară – România – de care nu îi va mai lega nimic. Vor auzi doar povești despre ea și, poate, vreodată vor avea curiozitatea să o viziteze.
Românii sunt peste tot. Îi auzi vorbind prin autobuze, te salută în românește la recepția hotelului sau în restaurante, vezi oriunde magazinele cu produse românești. Statisticile spun că ar fi 4,5 milioane de concetățeni stabiliți în afară. Și că e cea mai mare emigrare, dupa valul de irlandezi plecați în America.
Efectele le vedem de la o poștă noi, cei rămași. O criză cumplită de forța de muncă, și calificată și necalificată. Prea puțini medici în spitale, firme de construcții care angajează pe oricine le iese în cale, ziarele pline de anunțuri de angajare. Și e doar începutul.
S-ar putea face statistici foarte interesante pe această temă. Iar o întrebare pe care aș introduce-o întru-n posibil chestionar ar fi ”Regreți alegerea făcută?”. Dacă cineva mi-ar da mie un chestionar de genul acesta, la întrebarea asta aș bifa DA. Am rămas, și regret.
Tinerii care țin la valori nu au motiv să mai stea într-o țară care merge vertiginos spre dictatură și incultură! Iar cei cărora acum nu le pasă, indiferenții, vor ajunge să le pese și să vrea să plece. Vor rămîne pensionarii, Dragnea cu gașca lui de infractori și adulatori ignari.