Daniel Săuca
De 1 Decembrie am recitit pentru Dvs. Sărbătoarea națională poate fi și un moment de reflecție, de meditație. Și nu numai cu subiecte „pandemice”. Mai jos, patru posibile piste interogative.
„Spirala istorică a României se va înălţa până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru” (Emil Cioran, „Schimbarea la față a României”).
„Suntem (…) produsul occidentului și al orientului european deopotrivă. Dar nu avem voie să uităm că din occident ne-au venit ființa, numele și limba, că ne-am construit cu suport occidental destinul cel bun și că, din câte se pare, tot pe calea magistrală a occidentului ne pregătim viitorul. Până la urmă, cercul se va închide: dinspre apus ne-au venit numele, originea și limba și, în ciuda tuturor rătăcirilor, în lumea apuseană (cât va mai dura ea), trebuie să ne găsim și regăsim locul” (Ioan-Aurel Pop, „Transilvania, starea noastră de veghe”).
„Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezei, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor” (Andrei Pleșu, „Despre frumuseţea uitată a vieţii”).
„Înainte de a fi economică, socială, culturală, intelectuală, drama României e morală. Niciodată în istoria noastră n-au fost atât de mulți Cațavenci, atât de numeroși Agamiță Dandanache și legiuni de Pirgu în funcții publice. Într-un fel, misiunea comentatorului politic e ușurată: nu e nevoie să critici vreun partid sau altul, pentru că toate sunt la fel. Ori încotro privești, descoperi aceeași pleavă alcătuită din indivizi rapace, nerușinați, cinici, pentru care onoarea e un lucru abominabil, de care s-au lepădat de cum au pășit în lume” (Mircea Mihăieș, „Komisarii în doliu”).
La mulți ani, România, oriunde te-ai mai afla!