Un sălăjean aflat în floarea vârstei, un om ca oricare altul care muncește pe brânci în acest județ ajuns, din păcate, într-un stadiu demn de plâns, și-a pierdut viața zilele trecute, în timp ce se afla la locul de muncă. A murit într-un mod cumplit, conștientizându-și sfârșitul în acele clipe de teroare, poate chiar zeci de secunde în care pământul l-a acoperit instantaneu. Cred că România este singura țară din lume în care se mai poate muri într-un asemenea mod și din cauzele prin care și sălăjeanul nostru și-a dat ultima suflare. Probabil că și atunci când îi explici unui copil de gimnaziu această situație și felul în care acest om a murit, micuțul va sesiza imediat raportul cauză-efect. Este o logică atât de simplă, atât de evidentă și atât de probabilă, încât finalul decurge pe cale de consecință.
Este extrem de probabil ca un mal de pământ înalt de doi metri să cadă peste tine în timp ce dai cu sapa în el, atât timp cât nu este luată nici cea mai mică măsură de precauție pentru a evita o surpare, implicit o tragedie. Toate aceste lucruri le știu sau le pot capacita și un copil, și o casnică ori un bijutier. Toți îți vor spune “Omule, malul ăla o să cadă dacă nu există nimic acolo care să susțină tona de pământ!”. Discutăm despre oameni care ar trebui să răspundă cu funcția și capul, conștienți, oameni care nu bagă muncitorul într-o groapă fără a îndeplini protocolul sfânt, de viață și de moarte, al Protecției Muncii. Se presupune că cei care răspund de aceste lucrări știu foarte bine că atunci când un singur element din întregul angrenaj al protecției muncii lipsește, unul singur, “motorul” poate ceda în orice clipă. În orice moment nenorocirea poate să lovească.
De știut, știu toți asta. De pus în practică însă, iată, se întâmplă ici-colo, iar acolo unde nu se întâmplă, până la catastrofă e doar un grăunte de pământ. Un milimetru, o mișcare, o clipită. Nu vreau să vă vorbesc despre vina acestui om, la noi e un obicei ca după o anchetă și vreo 10 comisii să se stabilească fără putință de tăgadă că mortul e de vină. Este pur românesc acest fenomen. Sigur, există foarte multe situații în care cel dispărut poartă întreaga vină pentru cele întâmplate însă, în acest caz, nu cred că putem îngropa odată cu bietul om și orice urmă de suspiciune asupra altor persoane, cu funcții, cu poziție, oameni care ar fi trebuit sub sancțiunea concedierii pe loc și fără preaviz, să nu-i lase pe acești oameni să lucreze fără echipament de protecție și fără ca locul să fie asigurat astfel încât cel care lucrează să nu ajungă să fie îngropat de viu, la propriu, pe câmpul muncii.
Se vorbește foarte mult despre sancțiuni, amenzi, controale, ale Inspecției Muncii. Ele au fost și vor fi, iar la noi activitatea inspectorilor de muncă este una susținută: cotidianul nostru publică săptămânal rezultatele acțiunilor și controalelor. Amenzile nu sunt puține, nici mici, însă indiferent cât ar fi de mari, nimeni nu poate sta paznic în fiecare loc în care se desfășoară o muncă, nimeni nu poate sta cu biciul pe angajatori, niciun inspector nu este plătit să supravegheze activitatea cuiva.
Responsabilitatea în cea mai mare parte aparține angajatorului, o parte aparținând, firește, și angajatului, care e dator să respecte ceea ce i se spune și să își facă munca astfel încât să nu pună în pericol viața lui sau a altora. La noi, ca la nimeni. Un om a murit pentru că malul de pământ de doi metri, ce trebuia cât se poate de logic și firesc să fie asigurat, a căzut peste el. Cineva trebuie să explice, să dea socoteală familiei, cineva trebuie să plătească, dacă se va descoperi o vinovăție și o persoană sau mai multe care trebuie să răspundă. Nu este primul semnal de alarmă prin care noi, cei din spatele literelor și voi, cititorii noștri, atragem atenția cât se poate de serios angajatorilor sălăjeni, fie multinaționale, mici ori mai mari.
Ultima dată am făcut-o la sfârșitul săptămânii trecute când cei mai mulți dintre voi au aflat că la multinaționala lăudată, oamenii scuipă negru în batiste și câștigă 1.400 de lei. Lucrurile încep să meargă foarte rău și acolo, ca și în alte părți în care patronii nu au grijă de angajați, inclusiv financiar. Explicațiile de genul așa e la noi, astea sunt salariile, asta e economia, ne luăm jucăriile și plecăm de la voi din județ – chiar nu mai sperie pe nimeni. Oamenii își dau demisia pe capete, într-un ritm care literalmente ar trebui să-i bage în atac de panică pe angajatori. Iar dacă mai știi, ca angajat, că nici viața nu-ți mai este sigură atunci când mergi să muncești pentru patron sau pentru cine o fi, și muncești pe un salariu absolut jignitor, atunci să nu mai mire pe nimeni dacă peste un timp foarte scurt pe județul nostru se va pune lacătul. Treziți-vă, angajatori, autorități, conducători de instituții, orașe, sau din municipiu, pentru că județul nostru rămâne în scurt timp fără forță de muncă. Iar cea care mai rămâne aici ori moare de foame, ori îngropată de vie. Așa arată realitatea pieței muncii din Sălaj, în acest moment.
In primul rand e vina angajatului.In Tenaris Silcotub regulile de protectia muncii sunt foarte stricte,dar si asa multi angajati refuza sa poarte ochelarii de protectie,masca de protectie etc.Cei ce se accidenteaza din vina lor isi merita soarta.Iar chestia cu salariile mici este ceva normal pt.multinationale,in primul rand de aceea au si venit in Zalau.Mana de lucru ieftina si profit maxim.