Cuvintele nu ucid. Gloanţele, da.

Tragedia care a zguduit lumea întreagă şi ţine încă primele pagini ale cotidienelor din întreaga lume, atentatul fără precedent de la redacţia Charlie Hebdo din Paris, este fenomenul nefast care produce deja schimbări dramatice în toate domeniile de la social la economic până la politic sau legislativ. Jurnaliştii-martir care au plătit cu viaţa opiniile lor, au trezit un val mondial de stupefacţie, iar modul în care aceştia au sfârşit a şocat la nivel planetar. Având în vedere apartenenţa religioasă a autorilor acestui masacru, am fi tentaţi să aruncăm întreaga anatemă peste toată suflarea musulmană de pe Pământ. Lucru care s-a şi întâmplat în multe comunităţi sau spaţii media. Acest lucru este în mod cert o greşeală mare, o eroare născută din primul impuls – altfel, firesc, al consecinţelor pe care le-au avut faptele unor oameni bolnavi mintal – autorii masacrului de la redacţia pariziană. Orice societate dezvoltă involuntar, şi orice popor creşte, pe lângă oameni normali, sănătoşi la minte şi la trup, şi fiinţe al căror crez în viaţă este ura,  dezaxaţi ale căror valori primordiale sunt moartea, haosul, teroarea, vărsarea de sânge. Nu este vina unei naţionalităţi, sau a unei religii în sine, iar generalizarea nu face decât să acutizeze o problemă ajunsă deja într-un stadiu avansat de gravitate. Jurnaliştii, prin natura meseriei pe care o practică, sunt aproape mereu expuşi atacurilor de tot felul, de la cele verbale, concretizate în injurii, calomnii, ofense gratuite, comentarii pornite din ură sau frustrare, din partea unor oameni care trăiesc şi se hrănesc cu astfel de comportamente şi fapte. Nu există publicaţie, indiferent de mărimea, importanţa sau locul în care apare, să fie scutită de astfel de mucegaiuri cu puls, care indiferent ce văd, citesc sau mai degrabă nu citesc, opinia lor e concretizată în jigniri, manifestări mizere, ură, cu sau fără motiv, cu sau fără legatură la subiect: important este să „se verse”, în văzul tuturor, sub formă de dejecţii şi să-şi vadă elucubraţiile bolnave scrise ghebos, sub articole mai mult sau mai puţin acide. Sigur, ignoranţa, în astfel de cazuri care frizează patologicul, este cel mai bun remediu dar şi cel mai eficient totodată. Iar un astfel de parameci unicelular, care emite de sub pătura jegoasă de acasă, sub anonimat total şi laşitate desăvârşită  neavând altceva mai bun de făcut, este totuşi o fiinţă relativ normală şi inofensivă comparativ cu autorii atrocităţilor la care am asistat în aceste zile. Sigur, o anumită limită este benefică oriunde, mereu, pretutindeni. Şi se impune din start. Ceea ce e mult, exagerat, este cu siguranţă si nociv la un moment dat indiferent la ce ne referim. Însă chiar daca cineva întrece sau nu o anumită măsură, chiar şi când vorbim de presă -cea scrisă, emisă în eter sau desenată, riposta trebuie să rămână într-un cadru care să nu aibă legatură cu securitatea, sănătatea sau viaţa cuiva. Există, pentru oamenii care au beneficiat de setări normale la naştere, modalităţi fireşti, decente, de a câştiga dreptatea lezată sau rămasă „nereperată”, în urma unui act de presă scris, desenat sau grăit. Există şi instanţe în propria ţară iar dacă acestea nu mulţumesc pe cineva, sunt şi cele internaţionale, unde de cele mai multe ori dreptatea este chiar dreptate şi nu altceva. Însă de la a-ţi căuta dreptatea, indiferent în urma cărui act sau fapt, fără să pui în pericol viaţa celui care ti-a lezat-o la un moment dat este iată doar o formă de manifestare, între atâtea altele, din păcate grave, şi fără a mai putea fi reparate vreodată. Cei care au comis, de-a lungul istoriei astfel de fapte incalificabile, se răzbună, la o primă „vedere”, pe un fapt, un concept, o atitudine sau o simplă opinie. Însă adevăratele motive ale răzbunării lor, în cele mai odioase moduri care există, sunt neputinţa, viaţa ingrată pe care o duc, frustrarea, laşitatea, incapacitatea de a-şi rupe propriile lanţuri legate de mâini şi de picioare, toate potenţate bineînţeles de educaţia si instruirea ulterioară în acest spirit distructiv, lipsit de orice componentă umană.

Consecinţa cea mai gravă a acestui atentat recent, rămâne pierderea unor vieţi omeneşti. Restul consecinţelor, care sunt  şi ele grave şi vor schimba mai multe decât bănuim, vor veni oricum şi le vom resimţi de la nivel continental până la cel de ţară sau locuitor în parte. Va mai curge multă cerneală pe acest subiect şi,  chiar  făcând abstracţie de el şi referindu-ne la viaţa şi întâmplările ei de zi cu zi – există o latură a civilizaţiei care a pus stăpânire pe noi, „senzaţionalul”. Am devenit, încet dar sigur, mai atenţi, mai sensibili şi mai interesaţi de lucrurile rele, în general, de crud, de nefast, de cuvinte sau imagini menite să ne îngrozească, sub o ciudată formă de masochism mental. Asta „cerem”, asta primim, din toate direcţiile, pe toate căile.

Tot ce e bun, frumos, de valoare sau boem, se naşte de ceva vreme pe masa nepăsării, sub ursita ingrată a dezinteresului. Că îmbătrânim noi aşa, parcă nu mai sună atât de dramatic. Tragic este  că ne cresc copiii aşa, nepoţii, la fel. Iremediabil, de multe ori. Francezii au o vorbă, foarte potrivită şi nouă, astăzi: Toate trenurile care ajung la timp în gară, nu interesează pe nimeni.