În ziua afişării rezultatelor la Bac, spaţiul acestui editorial a fost dedicat reuşitelor, dar şi nereuşitelor absolvenților la acest examen al maturității. I-am lăudat pe elevii de la CNS pentru performanța mediilor de zece, dar și pe cei care merită felicitați în egală măsură, cu medii sub zece. Copiii silitori, elevii premianţi, foști liceeni care n-au declarat război niciodată cărții, vor merge la facultate sau vor urma, fiecare, un alt drum dintre cele pe care viața le oferă, în afara unor studii superioare, deși cei mai mulți cu siguranță, vor urma calea studenției. Se vor termina și anii de facultate într-o clipită și fiecare va încerca așa cum va putea, să obțină un loc de muncă bun. Lucrurile par foarte ordonate și previzibile. Pe hârtie.
Din păcate, ştim cu toţii că viața, cel puțin aici, la noi, nu prea este aşa. Sigur, cu puţină şansă şi un pic de tupeu pe care mulţi dintre aceşti tineri nu-l au, şi viitoarele funcţii în aparatele de decizie pentru județ, municipiu sau localități, pot ajunge să fie ocupate de către cine trebuie. Însă în multe clădiri cu importanţă pentru judeţ, oraşe sau comunele, nu doar de aici ci din întreaga ţară, găsim căpuşele care şi-au înfipt căpuţul în societate cu ajutorul relaţiilor, al numelor sonore pe care mama, tata, mătuşa sau soacra, le poartă. De aici şi până la dezastru, e doar un pas. Întrebări de genul „de ce nu merge treaba”, „de ce nu ne aude nimeni”, „de ce nu e în stare de nimic”, devin inutile. Raportul cauză-efect nu dă greş nici aici. Părinţii îşi arcuiesc neputincioşi umerii, copiii plâng şi îşi frâng mâinile, neînţelegând de ce viaţa e aşa. M-am lovit şi eu acum fix 30 de ani de aceste nenorociri şi mi-a fost ciudă pe sistemul ăla, chiar și atunci bolnav şi ipocrit, „de dinainte”.
La evenimentele din Decembrie 1989, slab de-mi numărai coastele şi abia ieşit de pe băncile liecului, am îmbrăcat, în mod obligatoriu, haina de soldat şi mă credeam mare viteaz, chiar dacă nu luasem din prima la facultate. Cred că a fost singurul moment în care am simţit că pot schimba, la propriu, „lumea” şi că, da, eu sunt acela care o va face, alături de camarazii mei de arme, nişte copii până la urmă, şi la propriu, şi la figurat. Anii ’90 şi mai cu seamă cei care au urmat în ultimele două decade, mi-au demonstrat că atunci, în ’89, puteam să mor cu arma în mână fix de pomană. Că pila a bătut măr “pistolul” meu cu care credeam eu că am găurit sistemul şi l-am făcut varză. Nu acceptam faptul că „relaţia”, aia ipocrită, greţoasă şi profund nesinceră, ca orice relaţie de acest gen, uite că bătea munca, ambiţia, competenţa de multe ori în viaţă. Sunt tineri care şi astăzi suferă din această cauză.
Oameni aflaţi la început de carieră care nu pot avansa nu pentru că nu sunt buni, ci pentru că locul lor e ocupat de un fund viciat şi plin de “bube”. Că locul pe care vrea să candideze el, olimpicul, eminentul, golgheterul de zece, dar și cel de 9, 8 sau 7, e deja ocupat încă înainte ca examenul să se anunţe. Că părinţii ăia cu maşini şmechere, care dau cu tifla şi sunt convinşi că totul se rezolvă, le râd în nas, strident, celor care plâng nopţile de atâtea nedreptăţi pe care copiii lor, dar şi ei, le trăiesc. Până şi fizic, aceşti oameni fac notă discordantă, în sensul prost, nu doar ca structură şi caracter. Îi poţi recunoaşte imediat pe cei care sunt „bazaţi”, pot tot, fac tot. Că numitul politic își va aduce, precum o colonie de termite, și fiica, și fiul, și nepotul și amantul ori amanta, în loc călduț și sigur, dând cu cotul la o parte un tânăr care a muncit și s-a pregătit, crezând că va ajunge să ocupe pe deplin merit, un post important într-o instituție.
E normal ca atunci când constaţi asta, să te apuce toate formele de depresie desoperite de specialiști. E firesc să simţi în tine un vulcan de revoltă, de frustrare, de adâncă nedreptate, să-ţi vină să strigi, să te audă şi pasărea cerului de dincolo de Meseș.
Cu toate acestea, speranţele nu mor sau cel puțin n-ar trebui să moară niciodată. Şi cei mai tineri, şi voi, dragi părinţi, trebuie să fiţi mereu însufleţiţi de gândul și sentimentul că binele, adevărul şi dreptatea, înving în cele din urmă. Victoria e grea, sângeroasă, unii se pierd pe câmpul de luptă, răpuşi de oboseală şi răni, însă cei mai mulţi reuşesc să guste din ea, pe deplin merit! Nimic nu e întâmplător – asta trebuie să ştie toţi, şi că lucrurile se aşează într-o ordine care nu poate fi sufocată de nicio „caracatiţă”. Copiii nu trebuie descurajaţi, tinerii nu trebuie îmbrânciţi în viaţă, cu acest „anunţ” sinistru agăţat de gât, cum că „viaţa e doar pe pile”.
Acolo unde este aşa, cariera, sau cum s-o numi surogatul acela, are picioare scurte. Şi strâmbe. Oamenii aceştia ajung să fie excluşi din sisteme, din funcţii şi din colective, tocmai de către trăsăturile şi propriile lor fapte, care îi domină – prefăcătoria, minciuna, oportunismul sau nepotismul. Oamenii care ajung în funcţii sau posturi pe care nu le merită, vor cădea din vârf exact în momentul în care se aşteaptă cel mai puţin. Multe instituţii, ca să nu mai zic de multinaţionale, chiar şi firme mai mici, încep să „miroasă” incompetentul pilos încă de la intrare.
Totuşi, aşa cum vedem şi azi şi ştim, sunt încă destule cazuri care transformă în drame existenţa copiilor, a tinerilor eminenţi, harnici, pregătiţi şi motivaţi. Însă cel care reuşeşte să se strecoare şi să ocupe un loc undeva, altfel decât pe merit şi competenţă, va zbura în cele din urmă pe fereastră şi va da cu fundul de asfalt, dacă nu cu capul. Atunci va fi momentul în care poate va realiza că pila aceea vestită, prezentă încă, din păcate și pe meleaguri meseșene, nu i-a şlefuit drumul în viaţă aşa cum i-au promis tata şi mama, ci eventual, doar o unghie pe care şi-o poate băga liniştit în gât după o vreme care le va demonstra celor cale l-au luat de bun, că au făcut o alegere proastă.
