Creatorii de profesii

Florin Negoiţă
Cred că nu există cineva care să nu păstreze în suflet sau în memorie cel puţin, amintirea anilor de şcoală. Cineva care să nu îşi amintească într-un fel aparte, de educatorul, învăţătorul sau profesorul care l-a privit zâmbind de la catedră şi i-a înţeles fără nicio explicaţie, primele emoţii mari din viaţa lui. Meseria acestor oameni care ne marchează în mod invariabil vieţile, este una la fel de specială ca şi ei. Oricine îşi poate dori să devină profesor, învăţător sau educator. Însă cei care reuşesc să-şi împlinească această dorinţă sunt oameni înzestraţi cu un har fără de care nu pot avea acest drum în viaţă. A fi dascăl necesită dincolo de voinţă şi o muncă uriaşă, vocaţie! Iar toate aceste lucruri eu le-am înţeles, ca multi alţii, mai târziu, când mi-am dat seama că nu pot deveni profesor doar dacă vreau asta şi-atât.
Îmi amintesc de învăţătoarea mea, o femeie înaltă, frumoasă, o fiinţă în care aveam impresia că s-au adunat toate lucrurile bune din lumea asta. De multe ori îi pierdeam şirul cuvintelor şi săream „gardul” lecţiei gândindu-mă cât sunt de norocos să primesc atenţie, ajutor, căldură sau un zâmbet din partea ei. Mă credeam unic, reuşea să mă facă să simt că doar pentru mine se afla acolo. Niciodată nu mi-a iertat neatenţia, lenea sau lipsa de concentrare. Pentru că dacă ar fi făcut-o, n-aş mai fi ştiut de ce trebuia să fiu mai harnic, mai atent şi mai conştiincios.
„Mestecă gumă în timpul orei şi se uită pe pereţi” – îi scria mamei mele în carnetul meu de note cu care eu în mod normal trebuia să mă prezint acasă, însoţit şi de o explicaţie plauzibilă. Mama mă certa şi îmi spunea mereu că atenţia pe o acord învăţătoarei trebuie sa fie mereu trează, chiar şi atunci când ea nu spunea lucruri pe placul meu, pentru că în acest fel ea simte că o iubesc şi o respect. Şi că asta contează în definitiv cel mai mult, poate mai mult decât o poezie învăţată sau o problemă rezolvată perfect, din tema pentru acasă. Plecând de la învăţătoarea mea şi continuând cu dascălii pe care i-am avut de-a lungul timpului prin şcoli, astăzi realizez cât de valoroşi, modeşti şi demni sunt aceşti oameni. Cât sacrificiu fizic, psihic şi sufletesc trebuie să împartă zi de zi şi oră de oră, la zece, douăzeci sau o sută de suflete. Copil fiind, e greu să realizezi şi să conştientizezi rolul şi adevărata importanţă a unui profesor, la fel cum firesc de greu de înţeles sunt atâtea alte lucruri importante. Astăzi, cu atât mai mult, într-o lume care încearcă să ne robotizeze şi mintea şi sufletul deopotrivă, parcă e şi mai dificil pentru copilul tău să vadă comoara care se ascunde în glasul unui profesor şi s-o exploateze zi de zi, cu bucurie şi curiozitate. Copiii noştri îşi mută parcă, încet dar sigur, curiozităţile în alte părţi, lucru care îi ajută aparent pentru satisfacerea unor nevoi de moment sau care sunt în „trend”. Însă marile curiozităţi, cele care ar trebui să fie şi principale, e necesar să reapară în ochii lor atunci când au în faţă un profesor, un învăţător sau un educator. Pentru că de această dorinţă de a şti, de a afla, de a acumula informaţie şi cunoştinţe, depinde nimic altceva decât viitorul lor dar şi al nostru. Elevul trebuie să simtă din nou în profesor nu un stăpân ci un camarad de arme care va lupta alături de el în multe din bătăliile vieţii. Să ştie exact, din momentul în care e pregătit să ştie, că pe lângă propria lui voinţă şi sprijinul părinţilor sau al celor care îl cresc, un dascăl este cel care contribuie, cu răbdarea şi munca unei albine, la destinul lui. Îi netezeşte drumul şi îl prinde de mână chiar şi atunci când „s-a făcut mare şi trebuie să se descurce singur”.
Profesorii adevăraţi explică în cuvinte simple noţiuni complicate şi fac ca lucrurile grele să pară mai uşoare.
Ei pot să intuiască zilnic, în mersul evoluţiei, mintea şi capacitatea fiecărui copil, să le simtă potenţialul, să le încurajeze talentul şi alegerile şi să nu le expună plenar nereuşitele sau greselile – fireşti dealtfel -, ci doar să le şoptească la urechea fiecăruia. Prin încrederea lor în elev, ei sădesc şi cresc încrederea elevului în propriile capacităţi şi resurse.
Un dascăl dedicat nu va descuraja niciodată copiii mai puţin dotaţi sau pe cei mai timizi; va trata fiecare elev ca pe un om cu personalitate unică, diferită, pe care o va integra cu răbdare şi tact în întregul grup care formează clasa. Profesorii ştiu astfel să fie unici pentru fiecare elev în parte, iar aceasta este marea lor măiestrie! Pe lângă toate aceste calităţi, dascalii au şi o eleganţă a gesturilor, a hainelor pe care le poartă, un rafinament aparte în cuvânt. Pentru toate acestea şi pentru nenumărate alte motive pentru care un om a fost sau este profesorul nostru, noi, elevii lor, trebuie să le fim recunoscători nu doar cât îi avem în faţa noastră, ci mereu. Iar când ne gândim că prin ceea ce suntem sau ceea ce avem, suntem datori unor oameni, un loc în rândul întâi, aproape de fereastra sufletului, trebuie să fie mereu al unui dascăl, pentru că el este omul care, pe lângă litere, cifre, culori sau note muzicale, ne învaţă că rabdarea, delicateţea şi curajul sunt cheile care deschid orice poartă întâlnita în drumul vieţii. N-ar strica să le reamintim acest lucru, din când în când, şi copiilor nostri dar şi „copilului” din noi înşine. Tare mult aş vrea să mă aşez şi astăzi într-o bancă, să ascult şi să privesc spre catedră, să ma las învăţat şi să mai simt cum îi pasă cuiva de viitorul meu. Să mai primesc puţină „hrană” în bagajul vieţii, încă o cale potrivită către reuşită, încă o şansă să pot să aleg.
Astăzi realitatea arată la fel de trist pentru profesori, ca şi în anii trecuţi. La „împărţeala banilor” dascălii noştri sunt aproape mereu lăsaţi la margine. Cel mult, din an în Paşte, primesc câte o „mărire”, un bonus meschin, sau – cum e şi recentul „cadou” generos dat de Guvern, – ceva bani pentru cărţi, anunţaţi cu surle şi trâmbiţe. Între timp,aflăm că o mare parte din profesori riscă să rămână fără salarii în prag de Sărbatori. Aşa văd unii normalitatea. Pentru că respectul şi consideraţia sunt noţiuni desuete şi pentru că mereu au existat alte prioritaţi, cu siguranţa mult mai „importante” decât o investiţie sută la sută profitabilă, în viitorul acestei naţii.
Profesorii nu sunt singurii loviţi sistematic, fireşte, însă fără ei nu există nici profesii şi nici profesionişti, nicăieri în lumea asta!
Aş fi bucuros dacă alegerea mea recentă, pentru cel care va conduce România – dascăl la rândul lui-va fi una capabilă să le redea profesorilor, învăţătorilor, educatorilor şi pedagogilor, respectul, aprecierea noastră, concretizate şi în altceva decât în eternele mulţumiri şi promisiuni. Iar cei ajunşi să decidă şi pentru ei, să nu uite că şi datorită profesorilor, sunt astăzi acolo unde sunt şi cu certitudine traiul lor e mai lipsit de griji decât cel al unui slujitor al catedrei.