Ciobanu’, tot cioban!

Oricât s-ar încerca schimbarea unor “calităţi” native ale unei persoane, efortul ar fi cu siguranţă unul zadarnic, o pierdere de vreme. Cred cu tărie că “lupul îşi schimbă părul, da năravu’ ba”, iar ciobanu’ tot cioban rămâne! Chiar dacă renunţă la şubă în favoarea costumului, chiar dacă schimbă cuşma cu pălăria şi mirosul de stână îl acoperă cu cel de apă de toaletă, ciobanu’ e tot cioban’. Cu regret o spun, că pe unii oameni, oricât ai încerca să-i schimbi, să-i faci mai buni, să-i civilizezi, nu se poate! Cu tot efortul nu pot să-mi imaginez un tânţar donator de sânge. Unii au impresia că ciobănia îi face face oameni. Îşi etalează tot luxul, toată turma, pe care l-au dobândit peste noapte. Zece inele pe toate degetele la un eveniment, nicidecum unul singur, discret. Lanţul gros de aur, sau lănţişoarele, la vedere, bolidul de lux – parcat în văzul tuturor. Ciobanii şi-au terminat şcolile la vârste înaintate, pentru că turma lor s-a făcut mare şi trebuia condusă de oameni şcolaţi. Tot ei, sunt drăguţi în public şi încearcă pe cât posibil să-şi controleze ieşirile, însă la un moment dat nu se mai pot abţine şi… refulează. Nu cred că şi-ar dori nimeni să întâlnească în cioban nervos, care-şi umileşte semenii în public. Sunt mulţi şi în ultima perioadă îi vedem cu toţii. Au condus multă vreme. Unii şi-au pierdut total turmele, alţii şi le-au împuţinat, iar alţii reuşesc, încă, să şi le menţină. Ciobanul orăşenizat a uitat că a venit de la munte la şes şi că a trecut de la mămăligă la caviar. Câteodată uită să dea “zâua bună” sau uneori vrea să fie emancipat peste măsură salutând cu “ciao”. Diferenţa între ciobani e una mare. Cel autentic recunoaşte, că brânza şi caşul le-a realizat cu ajutorul celui de Sus, prin oamenii care-i sunt în preajmă: ajutoarele de la stână. În schimb, celălalt tip nu va recunoaşte niciodată meritele celor care l-au sprijint şi mereu va spune că succesul îi aparţine.