Cine este personajul?

Cătălin Avramescu

Era în timpul unei vizite la un castel. Mobilă veche, blazoane de familie şi ferestre înalte. Pe pereţi, tablouri. O doamnă în vârstă arată către unul dintre acestea şi întreabă ghidul: „Cine este personajul?”. După o tăcere jenată, ghidul îi răspunde, politicos: „Este Isus Cristos, doamnă…”.
Mântuitorul a fost reprezentat în milioane de feluri, aşa că, în principiu, este posibil ca cineva să fie nedumerit în prezenţa unora dintre acestea. Însă reprezentarea din tabloul cu pricina era, în modul cel mai evident, una a lui Isus Cristos. Tânăr, cu părul lung, făcând un semn de binecuvântare. Şi cu o aură în jurul capului. Nici un fel de confuzie nu era posibilă – credeam eu.
Uite că este. Aşa am ajuns la tema zilei. Ce mai ştim astăzi despre Isus Cristos? Judecând după reacţia doamnei vizitatoare, nu prea multe… Practic nimic.
În anii 1990 autorităţile au introdus religia între materiile de studiu la şcoală. Ca subiect de studiu, religia este unul foarte legitim şi necesar. Din păcate, ce s-a întâmplat este că mai degrabă s-au introdus ore de propagandă religioasă în şcolile de stat.
Măcar dacă asta ar fi dus la o cunoaştere mai bună a religiei creştine. Ca să nu mai vorbesc despre alte religii sau despre fenomenul credinţei religioase în general. Dar judecând pe baza discuţiilor cu generaţii de tineri, mulţi dintre aceştia s-ar fi găsit aceeaşi situaţie cu doamna: „Cine este personajul?”.
Am fost curios să văd anume ce scrie despre Isus Cristos în manualele de religie de la şcoală. În manualul de clasa a I-a al editurii Paralela 45 citim că la doisprezece ani părinţii lui Isus l-au dus la templu, unde i-a impresionat pe învăţători cu cunoaşterea celor sfinte. Probabil că nu aş fi ales acest pasaj, destul de complicat din punctul de vedere al implicaţiilor sale, dar să zicem că pornim de aici şi trecem direct la una dintre activităţile propuse de manual: „Faceţi o minge de hârtie”. M-am frecat la ochi. Aşa începem să învăţăm despre Fiul Domnului? Se pare că da. Manualul insistă: „Adresează o întrebare despre biserică şi apoi aruncă mingea către colegul care trebuie să îţi răspundă”.
Mărturisesc că educaţia celor mici nu este chiar domeniul în care mă simt competent. Însă am şi eu copii mici, aşa că probabil mai ştiu câte ceva. Mă îndoiesc că transformarea lui Isus într-un personaj simpatic pentru copii, aşa cum pare să fi intenţionat realizatorii manualului, transmite ceva autentic despre El.
Dar măcar manualul acesta încearcă. Iată manualul de istorie pentru clasa a IX-a publicat de editura Corint. Creştinismul este menţionat abia la capitolul „Moştenirea medievală”. Bizar. Eu credeam că creştinismul precede cu mai bine de jumătate de mileniu primele semne ale Evului Mediu…
Dar de ce ar trebui să ne preocupe dacă Isus Cristos mai este cumva cunoscut de către contemporanii noştri? Răspunsul e simplu. Civilizaţia occidentală s-a clădit pe temelii creştine. (Nu e nevoie să fii credincios să recunoşti asta. Este un fapt). Iar creştinismul nu este o religie oarecare. Nu se rezumă la clădiri, ritualuri şi un text sacru. Creştinismul a devenit o religie distinctă de iudaism odată cu apariţia lui Cristos. Exemplul personal al lui Cristos, faptele şi vorbele acestuia, sunt esenţiale pentru a înţelege ceva, cât de cât, din istoria şi din fundamentele civilizaţiei europene. (Şi nu numai, aş mai adăuga).
Chiar lucruri aparent obscure legate de Cristos sunt importante. Luaţi ca exemplu controversa legată de un singur cuvânt: filioque. În latină înseamnă „şi de la Fiul” şi se referă la harul divin. Ruptura dintre cele două mari biserici creştine, catolică şi ortodoxă, de aici provine cu deosebire. Iar această ruptură a avut efecte epocale în Europa, despre care ar trebui să ştim fiecare ceva, nu credeţi?… (Repet, indiferent dacă suntem credincioşi sau nu).
Din toată această poveste, nu puteau lipsi politicienii. Ca de obicei, cu nimic bun. Iată-l pe Florin Pandele, soţul Gabrielei Firea. Citim în presă că, în ziua în care G.F. împlinea 48 de ani, soţul său îi ura pe Facebook: „Tu duci in spate o cruce mai mare decât a multora dintre semeni. Oare este corect? Mă întreb până unde poate merge sacrificiul tău?”. Dar nu „semenii” duc crucea în Evanghelie, ci chiar Mântuitorul. Poate că pentru domnul Pandele nu e nici o problemă să îşi compare soţia cu Isus Cristos.
Am să fiu, ca românul imparţial, şi am să iau un exemplu şi din „partea cealaltă” (vorba vine). Klaus Iohannis: „De Crăciun gândul ne poartă către casă indiferent cât de departe am fi”. E clar că omul preda Fizica, nu Istoria sau Teologia, dar chiar aşa?… Să nu ştie Preşedintele că Mântuitorul s-a născut într-o iesle, în Betleem, departe de casa lui Iosif şi Mariei? Orice e posibil, dar tot nu înţeleg de ce mesajul prezidenţial reduce semnificaţia Crăciunului la aceea a unei sărbători domestice, cu rudele şi cu prietenii. Poate că dorul de casă îl bântuie frecvent pe Preşedinte, în timpul obositoarelor călătorii cu avioanele de lux.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro