Cimitir TV

Nu sunt ipocrit astfel încât să spun că nu mă uit la TV, şi că l-am scos, în şuturi, din dormitor. Mă uit şi eu, mai puţin decât o făceam altădată, e adevărat, dar seară de seară, într-un automatism devenit deja o a doua natură, îl deschid şi caut disperat câte o vechitură: concerte, documentare, mă uit la gândaci şi canguri, sau la câte un film cu Greta Garbo, dacă a scăpat, printr-o greşeală, pe undeva. Inevitabil, trec peste toate canalele şi simt toate „mirosurile” pestilenţiale care vin din ecran prin ceea ce se transmite, deja obsesiv-compulsiv. Unele canale tv arată ca nişte anamneze scrise de un medic, la externarea unui pacient bolnav cu capul. Înţeleg că trăim într-o eră a promovării marilor căcaturi naţionale, a non-valorilor, a gherţoilor, vacilor cu grai, a paranoiei şi derizoriului. Mă resemnez în faţa faptului că astea-s vremurile: toate gângavele, mutantele, analfabetele şi tupeistele României, ajung să-şi frece silicoanele şi fundurile reşapate, de ecranul bietului televizor, iar asta să fie considerat act artistic, şi aplaudat frenetic. În trecut, pentru astfel de somităţi, erau canale tv speciale, unde puteai vedea liniştit, singur sau însoţit, pornăială în toate limbile pământului şi cerului. De la pământ până în cerul gurii, adică. Nu mai au succes aceste canale acum, pentru că deja le-au luat altele pâinea de la gură. Ce vezi acum la tv, nici măcar pornografie n-o poţi numi, jigneşti industria de profil, pentru că până la urmă şi asta e o „artă” în felul ei şi o meserie. Ce vedem noi pe la show-urile nocturne şi, mai nou, la cele din amiază, este un soi de prostituţie executată sub pod, amatoristică, greţoasă, demnă de milă mai degrabă, decât de vreo senzaţie de plăcere. Vorba aceea, când o vezi şi urâtă, şi proastă ca noaptea, la ce Dumnezeu să te mai uiţi? Mă rog, explozia de silicoane retardate şi neuroni de moderatori semi-docţi, e fâsâită oricum şi aia; iată însă că supravieţuieşte pentru că există încă mulţi care gustă din plin onania asta cazonă, camuflată în „emisiune de televiziune”. Mult mai revoltătoare sunt însă campaniile furibunde, bolnave, duse la căpătâiul unor oameni aflaţi în pragul morţii sau, mai mult, cele pornite în galop când un anonim sau o personalitate mai mare, mai micuţă sau efectiv nulă, îşi dă duhul. Ce am putut să văd, fie şi numai în treacăt în aceste zile, este departe de orice limită a normalităţii şi sănătăţii unei minţi omeneşti. O pseudo-vedetă fără niciun Dumnezeu, isterică şi înspumată, care îşi smulge meşele de pe cap în prime-time şi întră în şoc anafilactic de atâtea invective şi mizerii debitate, o muiere cu pieile căzute şi privire de bovină lovită, a fost, de departe, subiectul naţional al unei săptămâni întregi. Mama acesteia, altă nefericită şi ea dar cu mai multă experienţă în nefericire, cu toţi banii care de fapt nici nu există (ci sunt doar nişte sume băgate în clădiri sau acţiuni, departe de ceea ce se vehiculează aberant de către jurnaliştii care au căzut la faţa locului şi s-au lovit cu capetele de asfalt), toată jegoderma asta reprezintă un caz patologic care trebuie studiat atent de specialişti. Nu vorbim de cazul femeii-Lucifer şi al defunctei sale mame, nu ele sunt vinovate. Vorbim de cazurile producătorilor, realizatorilor, moderatorilor şi directorilor de televiziuni, multe rău, în care astfel de nenorociri care în sine sunt de un grobianism nemăsurat, capătă o şi mai mare amploare şi nebunie prin faptul că sunt aduse, la ore de maximă audienţă, pe televizoare. Mai pe scurt, se produce un rahat, musai într-un mediu toxic că acolo e mediul său, jenant, tăvălit apoi prin prostie, incultură, înfatuare şi tupeu, după care coprocultura se preia pe tavă şi se plimbă prin toate redacţiile pe sub nasul tuturor marilor oameni de televiziune care dau din cap ca oile, numără banii după care aruncă rahatul în ventilator. Asta se serveşte, e drept, unei părţi, pentru că sunt destui care fug cu foc pe coadă când aud de Scapatoşi, Gherle, Uau- pârţ şi Mămăruţe. Când ajungi pe tvr cultural, după ce ai trecut, transpirat, prin asemenea mocirle, ai senzaţia că ai evadat dintr-o canalizare în care ai căzut accidental, şi ai ajuns pe o cultură de levănţică în plină floare.

Există o apetenţă îngrijorătoare pentru mizerie, tragedii, pentru muribunzi, decese violente şi drame care se petrec la marginea unei gropi din cimitir. Oamenii, în majoritate, asta vor să vadă, pentru că altfel, aceşti distruşi ar rămâne fără joburi. Nesănătoşii care pun pe repeat până la exasperare, aceleaşi subiecte, iar când se termină stau ca hienele şi aşteaptă pe la vreo morgă, un mort proaspăt. Lăsând la o parte faptul că moartea în sine, ca proces, nu are cum să facă parte din grila unei televiziuni cu toate ţiglele pe casă, oricum ai pune-o pe tavă, discutăm de patologia prin care aceste situaţii, evenimente sau spuneţi-le cum vreţi, ne sunt băgate pe gât zi de zi. Nu poţi să ai atâta cinism şi atâta prostie într-o cutie craniană ca să poţi face din asta, mereu şi mereu, un subiect şi să transmiţi în direct de la capul mortului sau să explici cum se simt rudele, dacă suferă, cum suferă, să filmezi de la prescură până la groapă, tot ce-ţi iese în cale. Să faci un circ şi mai mare din cel care oricum se produce prin prisma acestor nefericite fiinţe, demne de milă şi care ar trebui trimise urgent la spital şi băgate sub antidepresive şi consiliere psihiatrică susţinută. Sigur, nu te mai uiţi, asta facem poate cu toţii cei cărora o transmisiune în direct de pe marginea gropii ni se pare o profanare a ideii de televiziune, de social-media, şi o batjocură a defunctului în sine, care nu mai are, bietul, cum să stie cà neica-nimeni joacă ţonţoroiul pe mormântul lui sau îi cotrobăie prin şifonier ca să-i arate chiloţii, live, într-o emisiune de „maximă audienţă”. Trăim vremuri oribile. Suntem furaţi nu doar la nivel de portofele, de drepturi, de servicii, de încredere. Nu doar de politicieni, de către cei care ne conduc, de baroni şi ciocoi. Ni se iau şi emoţiile, ni se violează bunul-simţ. Mi-e ruşine pentru cele două secunde pe care le trăiesc cu telecomanda în mână, când caut un program seara, să pot să adorm mai bine. E o senzaţie amestecată de jenă, de revoltă, de neputinţă în faţa unei mass-media roasă de cancerul prostiei, inculturii, cinismului, o instituţie eminamente compromisă şi aflată dincolo de limita unor boli pe care le credeam cândva pe cât de oribile, pe atât de rare. Mă rog să nu piară canalele de desene animate, ştiinţă şi natură şi cele cu „arta culinară pe mapamond”, de exemplu. Ele şi altele câteva, mai alcătuiesc, atât cât mai pot, ideea sau conceptul pe care istoria îl denumea atât de frumos şi demn cândva, „Televiziune”.